Prăbușirea grotescă a ministrului Cîmpeanu. Dar complicii sulfuroși? Rețeaua cangrenată

Prăbușirea grotescă a ministrului  Cîmpeanu. Dar complicii sulfuroși?  Rețeaua cangrenată

Zbaterile ministrului Educației în scandalul său de plagiat, descoperit de Emilia Șercan, a căpătat tușe grotești tot mai groase cu fiecare declarație a dlui Cîmpeanu. Declarații contradictorii, ridicole, dar care, cel mai grav, rostite de un ministru al Educației validează exact ceea ce școala este menită să invalideze.

Cum a dat-o, cum a sucit-o, dl Cîmpeanu, profesor universitar, rector, dublu academician, ministru al Educației, tot în poziția unui impostor s-a pus. Spune despre conținutul pe care și-a pus semnătura deși era scris de altcineva, 13 din 15 capitole ale unui suport curs, că nu are ISBN (număr internațional standardizat), deci nu ar fi protejat de drepturi de autor. Dacă nu știe că nu e așa e la fel de grav pentru un ministru ca minciuna.

“ISBN-ul nu are legătură cu obligația citării”, a explicat pentru Edupedu.ro Michelle Bergadaà, președintele institutului internațional IRAFPA din Geneva, organizație care se ocupă cu cercetarea plagiatului și fraudei în mediul academic.

ADVERTISING

Nu era decât un suport de curs, spune dl Cîmpeanu. “Un material de curs este o ‘operă creativă deschisă’ și trebuie, prin urmare, aplicate mereu drepturile de autor”, spune Michelle Bergadaà.

Dar dacă era convins că e doar un suport de curs neimportant, dl Cîmpeanu și-a trecut un „nimic” în CV-ul academic? Să te validezi intelectual prin lucrări pe care tu însuți le consideri fără valoare se numește tot impostură.

Apoi, admițând evidența, că acel conținut nu îi aparține, dl Cîmpeanu susține că el i-ar fi fost cumva donat sau lăsat moștenire de un profesor nonagenar, Ioan Pleșa, și prezintă o scrisoare a acestuia plină de osanale grețoase la adresa carierei academice a actualului ministru.

Ce face dl ministru? Validează extrem de toxica practică a cumpărării de lucrări de toate felurile, inclusiv de licență și doctorat etc. E plin internetul de asemenea oferte. Elevi și studenți primesc mesajul că e în regulă să îți arogi munca altuia, cât timp ai o formă de cumpărare a acordului adevăratului autor. Să cumperi lucrarea de diplomă, de licență este, așadar, în deplină regulă.

Da, cesiunea drepturilor de autor sigur că e posibila legal. Dar ea nu schimbă autorul, ci dă dreptul la folosirea conținutului respectivului autor. Faptul că eu am cesionat drepturile de autor către un site nu înseamnă dacât că site-ul are dreptul să publice conținutul meu sub semnătură mea, nu să îl publice fără semnătură sau sub semnătura altcuiva. Am drepturi depline de autor pe editorialele mele, chiar dacă nu au ISBN.

Așadar, dl Pleșa îi putea dona doar banii rezultați din vânzarea suportului de curs. Dar ce a scris dl Pleșa rămâne etern al dlui Pleșa, cu sau fără ISBN.

Și ca să ducă absurdul la apogeu, dl Cîmpeanu a dat cel mai inept exemplu imaginabil, care aruncă în derizoriu total ideea de conținut academic: „dacă dumneavoastră vă cumpărați un automat de cafea, nu există drepturi de autor pentru instrucțiunile automatului de cafea”.

Mă întreb totuși dacă autorul instrucțiunilor de folosire a aparatului de cafea și le-a trecut în CV sau a avut mai mult bun simț decât ministrul Educației?

Dl Cîmpeanu părăsește ministerul, fără scuze, fără asumare, probabil sacrificat de președintele Iohannis după ce gotescul situației a ajuns la paroxism. Dar asta nu rezolvă decât o parte din problemă.

Va rămâne rector și academician? Dl Cîmpeanu - ISBN va rămâne parte a ceea ce ar trebui să reprezinte elita academică românească? Cel mai probabil că da, pentru că dincolo de cazurile care au explodat public există o rețea cangrenată.

Pentru un lung șir de impostori prin plagiat există un și mai lung șir de victime ale furtului care au tăcut. Am întrebat-o pe Emilia Șercan în câte dintre cazurile de plagiat pe care le-a descoperit, cei a căror muncă a fost furată au depus vreo plângere:

„Niciun autor plagiat nu a depus vreodată o plângere la CNATDCU, CNECSDTI sau la instanță”.

Deci toți cei furați și în viață la momentul descoperirii furtului au devenit părtași la el. Toți fară nicio excepție, de la cei copiați de dl Cîmpeanu, la cei copiați de dl Licu sau cei copiați de dl Ponta.

Ba unele dintre „victime” au sărit în apărarea „agresorilor intelectuali”. Nonagenarul prof. Pleșa s-a declarat, cum spuneam, donator, iar unul dintre cei de la care a fost copiată lucrarea lui Victor Ponta s-a declarat onorat.

Pentru omul mai puțin obișnuit cu exigențele academice, tipul acesta de atitudine este derutant și, da, poate diminua gravitatea reală a faptei.

De unde această complicitate sulfuroasă între hoț și cel, teoretic, furat? Mai multe motive pot fi imaginate.

Poate nesiguranța pe propria integritate academică a celor furați, care s-ar ști și ei cu musca pe căciulă. Poate slugărnicia și lașitatea. Poate cointeresarea cu o contraprestație acoperitoare, de orice natură.

Pe aceste baze mizerabile, pe acest hațiș de complicități toxice stă învățământul românesc. Mai ales cel universitar, dar nu numai, pentru că multe dintre produsele lui pleacă în viață cu o mentalitate defectă pe care o diseminează în continuare.

Noi îi educăm pe copii în spiritul plagiatului de la primele examene pe care le dau în viață. La limba și literatura română sunt obligați să învețe pe de rost comentarii scrise de alții sau măcar idei ale altora pe care cu cât le reproduc mai fidel, cu atât nota e mai mare.

Un elev care o ia pe calea lui și alege să spună ce a înțeles el dintr-o operă ia o notă cu mult mai mică decât un, practic, mic plagiator.

Școala românească nu cultivă originalitatea, spiritul critic, inventivitatea, ci obediența, conformarea, metabolizarea mesajului prefabricat. De ce? Pentru că așa au fost educați cei mai mulți dintre formatori și pentru că oamenii docili și îndoctrinați corespunzător sunt cu mult mai ușor de manevrat și condus.

Cîmpeanu, Licu, Oprea și toți ceilalți sunt doar exponenții unui sistem care e putred până în profunzimi și care ar trebui cauterizat și regândit de la zero.

Dar cine să o facă? Schimbarea ar trebui să o inițieze ministrul Educației și prima condiție pentru asta ar fi să fie integru. Apoi, are nevoie de viziune, curaj și verticalitate. Rămâne de văzut care va fi alegerea lui Klaus Iohannis, după acest monumental eșec.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇