În 2020, România încă era una dintre poveștile de succes pe care Uniunea Europeană voia să le spună, într-un context fragilizat de Brexit și de iliberalismele ce păreau, atunci, o rețetă mult mai facilă pentru popularitate. Iar Klaus Iohannis avea meritul de a nu fi Viktor Orban și de a i se fi opus lui Liviu Dragnea.
De aceea, a fost ales președintele român pentru a primi premiul Carol cel Mare, o distincție prestigioasă, decernată în trecut lui Konrad Adenauer, Helmut Kohl, Vaclav Havel, Bronislaw Geremek, Angela Merkel, Donald Tusk și Emmanuel Macron.
Pandemia a amânat însă ceremonia și ea a avut loc abia zilele acestea, într-un moment cât se poate de inoportun pentru România, despre care însuși Klaus Iohannis anunța că este un stat care a eșuat. Însuși președintele, așadar, contrazicea, prin această constatare deosebit de gravă pentru un șef de stat aflat în funcție de șapte ani, motivația juriului care l-a ales pentru distincția europeană.
„Pas cu pas, acesta a condus o țară – una care a reușit să învingă o dictatură brutală și, după Revoluția din 1989, să se confrunte cu deziluziile cauzate de așteptările Vestului – pentru a deveni cea mai europeană țară din sud-estul Europei.
În vreme ce alte state membre adoptă politici naționalist-conservatoare sau chiar populiste de dreapta, Klaus Iohannis, cu dedicație și succes, a făcut ca România să îmbrățișeze o politică dedicată statului de drept. Iohannis întărește Uniunea Europeană. (...) Ceea ce el a obținut pentru România reprezintă una dintre cele mai mari achiziții de după 1989”.
Motivația juriului pune așadar premierea atât în contextul vulnerabilizării Uniunii de către regimurile iliberale de la Budapesta și Varșovia, cu un Viktor Orban din ce în ce mai agresiv și alimentând curentul suveranist, cât și în contextul intern al abuzurilor de putere ale PSD.
Sunt amintite derapajele regimului condus de Liviu Dragnea, prin cei trei premieri PSD pe care i-a controlat – Grindeanu, Tudose și Dăncilă – și protestele care au delimitat cu forță societatea de un regim corupt de putere.
În acest context, Klaus Iohannis este personajul politic pozitiv, președinția fiind reduta democrației de la București.
Ca orice poveste, schema este simplistă, la fel și distribuția pe roluri. Privit a posteriori, simplu fapt de a nu fi fost Viktor Orban sau Liviu Dragnea este, în termeni de achiziție democratică, mult prea puțin. Dar atunci România era privilegiată de context și se potrivea nevoii UE de a spune și o poveste de succes.
De aici și descinderea liderilor europeni la summit-ul de la Sibiu, într-o atmosferă de sărbătoare în care până și Angela Mekel s-a lăsat îmbrățișată de românii veniți în Piața Mare din Sibiu.
Acolo a fost și un moment ratat de politicienii români, incapabili să vadă și să învețe ceva despre cetățenii cărora le pretind votul, și anume cât de transformați sunt românii atunci când se simt relevanți și când cineva spune o poveste bună despre ei.
Politicienii români - și s-a văzut asta cu vârf și îndesat în zilele din urmă – au mai degrabă o desconsiderare organică față de cetățenii pe care îi numesc la grămadă „popor” și care contează doar în momentele electorale.
De la motivația scrisă de juriul premiului care se decernează la Aachen, fosta capitală a imperiului lui Carol cel Mare, considerat unul dintre etaloanele unității europene, a trecut însă mai mult de un an. S-au schimbat și contextul politic european, și cel românesc.
Pe de o parte, Viktor Orban este un lider european izolat, în pofida octavelor grele din discursul lui, tocmai pentru că pandemia, așa cum remarcă politologul bulgar Ivan Krastev, a infirmat populismul.
Populiștii, scrie Krastev într-un mic volum publicat după primul an pandemic, s-au dovedit a fi împărați goi atunci când țara lor trece printr-o criză serioasă și, mai mult, globală. În primul rând, pentru că populiștii, deși pozează mereu în salvatori ai națiunii, nu sunt capabili să aibă soluții decât pentru crizele pe care și înșiși le provoacă. De asta a avut nevoie Viktor Orban de toată punerea în scenă a poveștii cu homosexualitatea de care copiii nu trebuie să afle la școală, ca să pozeze mai apoi în liderul care apără inocența copiilor.
Când a venit vorba de pandemie, însă, virusul i-a îmbolnăvit pe oameni și i-a ucis pe mulți dintre ei și atunci s-a văzut că statele cu democrații solide, nu iliberale, pot gestiona mai bine problema. În plus, fiind o criză globală, oamenii pot vedea și compara în timp real ce fac alte state pentru propriii cetățeni și ce face cel care pozează în cavaler al dreptății acasă.
Pe de altă parte, intern, Liviu Dragnea nu mai există politic, iar guvernarea este exercitată de, așa cum l-a numit tot Klaus Iohannis, „guvernul lui”. Un Guvern care nu mai dovedește atâta unitate europeană, pentru că trage în jos ieșirea din pandemie a Uniunii Europene, incapabil să fi pus interesele țării în fața obiectivelor de putere politică și care l-a făcut pe președinte, iată, să constate public, chiar înainte de ceremonia de la Aachen, că statul român a eșuat în a-și proteja cetățenii.
Mai mult, parlamentari liberali, din partidul pe care Klaus Iohannis l-a pregătit pentru sine și pentru care a împins criza sanitară din România până pe marginea uneia umanitare, au dovedit accente iliberale și dur conservatoare, mai ieri, când au vrut să compromită raportul Matic din Parlamentul European cu aceleași argumente pe care le livrează Viktor Orban la Budapesta.
Așa cum a spus președintele despre situația din țară, și povestea acestui premiu e una tristă la final.
În principiu, ar trebui să fie un motiv de mândrie națională, dar el a lăsat un gust amar românilor care se uitau la televizor, la imaginile cu pacienții scoși pe geam dintr-un spital care ardea la Constanța, așteptând ca președintele lor să le dea garanții, speranță și sentimentul că îi vede și acum, nu numai când le cere să voteze „fără PSD”.
Sunt povești care se cer confirmate și povești care se dovedesc goale, dacă eroul își schimbă trăsăturile pe parcurs.