Unul dintre obiectivele majore ale politicienilor radicali și/sau oportuniști în aceste alegeri nu a fost câștigarea electoratului, ci, din contra, îndepărtarea lui de cabinele de vot.
De altfel, această miză cu bătaie lungă a fost analizată și în campania electorală din Statele Unite, unde s-a observat o strategie duală: pe de o parte, atragerea electoratului polarizat, prin alimentarea unor emoții negative puternice (frica identitară, cetatea asediată, inducerea sentimentului de nedreptățire și manufacturarea resentimentului) și, în același timp, descurajarea electoratului moderat să participe la alegeri și să voteze.
Dacă primului i se livrează teze care să pună în circulație furia și frustrarea nu doar față de altă ofertă politică, ci și față de electoratul celuilalt/celorlalți, perceput ca o amenințare identitară și prin asta ostil și în mod esențial scos în afara tribului, celui din urmă i s-a insinuat sentimentul acut de neputință și complicitate obligatorie la compromis: altfel spus, dacă votezi moderat, participi de fapt la un compromis și vei fi solidar vinovat de dezastrul politic care va urma.
Asta înseamnă că atitudinea dezirabilă trebuie să fie aceea a lipsei totale de complicitate cu orice politician, un rezultat al campaniei „toate partidele, aceeași mizerie”, una dintre cele mai păguboase, pentru că atacă tocmai elemente de bază ale unui sistem democratic, și anume partidele politice.
Mai mult, reprezentarea politică este înlocuită cu complicitatea directă la deciziile politice a celor care au votat un candidat sau un partid politic/coaliție de partide, o eroare logică, dar care are terenul pregătit de campaniile succesive de compromitere a partidelor politice, cu materialul clientului și de cele mai multe ori chiar din interior, dar cu efortul ulterior de a crea o narațiune coerentă a mizeriei partinice generalizate.
“Populiștii au un interes de a menține oamenii în această situație și apoi să apară ca singura soluție. Dacă avem partide disfuncționale și o scenă politică disfuncțională și acel contract rupt între cetățeni și partidele politice, jucăm activ în acest joc, pentru că atunci când ai o criză pentru democrație și pentru partide ar trebui să existe un interes de a o rezolva cât mai repede și eficient posibil?
Și aceasta nu este ceea ce vedem. Așadar, întrebarea este: de ce nu se întâmplă? Nu au capacitatea, cunoștințele pentru a o face? Sau nu au voința de a o face? Sau o combinație a ambelor? Vestea proastă pentru cetățeni este că nu poți sta pe margine și spune: ignor situația pentru că nu pot face nimic. Pentru că, în cele din urmă, entitatea care va suporta tot ceea ce se va întâmpla va fi cetățeanul.
Așa că fie investești timpul și energia acum pentru a face procesul politic mai funcțional. De exemplu, prin a fi un cetățean activ, fiind în societatea civilă, intrând într-un partid, creând un nou partid, creând un grup de presiune cetățenesc, orice, sau va trebui să investești energia și durerea mai târziu, când totul a căzut pe capul tău. Aș dori să împuternicesc cetățenii”, explică, într-un dialog amplu cu spotmedia.ro, Katja Christina Plate, director al Fundației Konrad Adenauer România.
Vestea rea, spune Katja Plate, e că, indiferent de argumentele puse în joc, cei care consideră că nu au cu cine să voteze, fiecare vot fiind un compromis pe care nu mai vor să îl facă, plătesc, de fapt, nota de plată a următorilor cel puțin patru ani.
În fața alegerilor din 4 mai, la capătul unor luni în care haosul a fost încurajat atât de forțe retrograde interne, cât și de Rusia lui Vladimir Putin, există mulți cetățeni moderați care ar prefera să nu mai fie responsabili, prin votul lor, de un eventual eșec.
Eroarea de a-l fi votat pe Traian Băsescu, devoalat pentru colaborarea cu Securitatea abia după plecarea de la Cotroceni, colosala dezamăgire de a fi investit speranță în Klaus Iohannis sunt transformate în lecții moralizatoare și fataliste: nimeni nu poate fi votat, fără a întoarce apoi votul împotriva electoratului de bună-credință.
E aici o eroare de calibrare: cu cât așteptările sunt mai mari, cu atât deziluziile mai puternice. Bunăoară, așteptarea ca noul președinte să radă din temelii vechea ordinea politică și să fie constructorul unei noi guvernări, fără „tot ei” este una imposibilă.
Rezonabilă e însă așteptarea ca electoratul să vrea un contract de reprezentare reabilitat, ceea ce înseamnă însă, ne spune Keta Plate, implicare civică și politică.
Or, asta începe cu asumarea unui vot rațional, cu așteptări care privesc în primul rând atributele mandatului și continuând cu participarea politică între momentele electorale.