Comparația pe care președintele Putin o făcea săptămâna trecută între politica sa de expansiuni teritoriale și cea a țarului Petru cel Mare, afirmând totodată că Rusia n-ar fi cucerit niciodată teritorii, ci doar și le-ar fi recuperat de la alții, apare cel puțin deplasată.
Deplasată mai ales pentru faptul că, dacă pătrundem ab ovo în istoria Europei, observăm că Marele Cnezat al Moscovei – nucleul de bază al Rusiei de astăzi – s-a afirmat pe hartă abia către jumătatea secolului XIV, consecință firească după decăderea puterii mongole, reprezentată prin Hoarda de Aur. Până atunci, Rusia moscovită era ca și inexistentă.
Existase Rusia Kieveană, dar aici este foarte discutabil dacă eventualele teritorii recuperabile ar putea fi obiect de discuție pentru Rusia sau, mai curând, pentru Ucraina. Corect observa istoricul israelian Yuval Noah Harari că „Kievul ajunsese deja o metropolă importantă și un centru cultural pe vremea când Moscova nu era nici măcar un sat”.
Parafrazându-l pe președintele Putin, aș aprecia metaforic că nu Rusia de azi ar avea de recuperat ceva dinspre Kiev, ci dimpotrivă, Kievul ar fi în stuația de a recupera de la statul rus, care s-a dezvoltat în mare parte pe seama teritoriului kievlean.
De atunci, din acel moment când Kievul era o metropolă iar Moscova nu exista, aceasta din urmă a ajuns să se dezvolte numai asumându-și teritorii ale vecinilor.
Cum se putea extinde altfel decât cucerind teritorii străine, cotropind ținuturi, subjugând popoare și acaparând tot ce-i ieșea în cale? Nimeni nu-i poate face o acuză Rusiei din toate acestea, ele constituiau o practică medievală. Dar să pretinzi că recuperzi ceea ce ți-ai asumat cotropind sau ceea ce nici n-ai avut, asta înseamnă să sfidezi trecutul și să falsifici istoria.
Citesc, din cunoscuta enciclopedie Quid 1997, o frază care spune mult despre expansiunea teritorială a Rusiei: „De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia s-a extins neîncetat, și-a anexat teritorii și a devenit, în vremea lui Petru cel Mare, o putere a lumii”.
Iar expansiunea prin acaparare, nu prin„recuperare”, s-a simțit până la noi, în arealul românesc. Mă voi referi la binescunoscutul caz al Basarabiei, amintind că teritoriul dintre Prut și Nistru a aparținut princiatului Moldova aproape de la fondarea sa ca stat.
Deodată, la începutul secolului XIX, Rusia, ajunsă deja până la Nistru, s-a înțeles cu turcii și-a adjudecat un teritoriu cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă și nu-i aparținuse niciodată.
Pierzându-l în 1918, Stalin l-a revendicat în 1939-40 (pactul Ribbentrop-Molotov), cu pretenția că ar „recupera” un drept „istoric”. Observați vreo deosebire între retorica stalinistă și cea putinistă?
Cam tot așa s-au petrecut faptele și cu alte teritorii pe care președintele rus pretinde astăzi că le „recuperează” – nu știu de la cine. Hai, că merită să citez chiar din spusele domniei sale, rostite recent cu prilejul întâlnirii cu tinerii antrepreori din Moscova:
Petru cel Mare a purtat Războiul Nordului timp de 21 de ani. Există impresia că, luptând cu Suedia, a cucerit ceva. Nu a cucerit nimic, a recuperat. Nu cucerea nimic, recupera”
Din păcate pentru domnul Putin, afirmațiile domniei sale nu sunt însoțite de nicio probă istorică, un document, ceva din care să rezulte că marele țar avea de recuperat teritorii de la cineva. Fără probe, fără argumente, fără citarea exactă a istoricilor de profesie, simplele afirmații sunt vorbe goale.
În opinia mea, un document care spune multe despre expansiunea rusă este titulatura împăratului Petru, adoptată în plină glorie începând cu anul 1721
"Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al întregii Rusii, Moscovei, Kievului, Vladimirului și Novgorodului; Țarul Kazanului, Țarul Astrakhanului, Țarul Siberiei, Suveranul Smolenskului; Prinț al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei, Permului, Vlatkăi și al altor principate; Suveran și Mare Duce de Nijny Novgorod, de Cernigov, de Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia, stăpân al Ținuturilor de Nord; Suveran al Iveriei și al ținutului Kartalian și celui Georgian; și Suveran ereditar și Suzeran al Kabardiniei, al Principatelor Circassiene și stăpân ai munților."
Citind tituatura lui Peru cel Mare, gândești numaidecât cât de Mic este domnul Putin, dacă își închipuie sau se preface numai, că Rusia a dobândit atâtea teritorii nu prin cuceriri, ci numai prin recuperări.
Dar, în ciuda atâtor titluri, Petru a rămas în memoria istoriei ca un model de hărnicie și modestie, ceea ce nu se poate spune despre actualul președinte. Este notoriu modul cum obișnuia să călătorescă în Europa incognito, sub numele de Piotr Mihailov.
Documentându-se astfel, a ajuns să înțelegă că singura cale de emancipare a Rusiei și smulgerea ei din primitivismul în care se afla era apropierea de civilizația Occidentului.
Atunci a luat hotărârea îndăzneață de a construi un port la Marea Baltică, pentru o bună legătură cu Franța, cu Spania, Germania, pe scurt, cu Europa.
Astăzi, poziția ostilă a domnului Putin în raport cu Occidentul și cu realele sale valori îl distanțează categoric și fără echivoc de cel pe care și-l vrea ca model și simbol.
Dar nimic nu-l distanțează așa mult de fostul țar, precum înțelegerea valorilor europene, față de care domnul Putin rămâne optuz. Căci iată ce scria istoricul Eric Hobsbawn, cu referire la politica marelui împărat:
„Ambiția lui Petru cel Mare de a cuceri o fereastră către mare l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianță secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană și Danemarca împotriva Suediei, după care a declanșat Marele război al nordului”.
Așadar, ambiția de a cuceri o fereastră către mare a dus la declanșarea Marelui Război al Nordului, nu vreo „recucerire” de teritorii fanteziste și fără temei. Nevoia de cuceriri și de anexări l-a mânat pe țar să încheie o uniune statală, nădăjduind că biruitorii războiului își vor anexa teritorii, nicidecum că le vor „recuceri”.
De altfel, „recuperarea” teritoriilor invocată de domnul Putin este o idee foarte pericloasă. Luând-o de bună, întreaga hartă politică ar putea suferi un cutremur. Spania și Olanda ar putea revendica uriașele lor imperii coloniale, Turcia – ca moștenitoare a vechiului Imperiu Otoman – ar putea revendica Balcanii în totalitate, plus o bună parte din țărmurile Mării Negre, inclusiv – hai, că-i nostim! – inclusiv Crimeea, dragă lui Vladimir Vladimirovici.
Extrapolând, ajungi la o harababură la care un om normal se cutremură. Nu înțeleg cum de nu se cutremură și președintele Rusiei, ba, dimpotrivă, ai zice că se bucură!