Creșterea salariilor magistraților și, în consecință, a pensiilor raportate la ele este greu de digerat într-o țară din care mușcă sărăcia, în care salariile și pensiile contributive cresc puțin și cu mult sub efortul financiar al acestui an.
Din nefericire, creșterea a fost inevitabilă, nu consecința unei decizii politice, ci a unor hotărâri judecătorești pronunțate împotriva Ministerului Justiției de-a lungul timpului, în aplicarea unui șir de legi, început în mandatul Rodicăi Stănoiu.
Formula cheie este valoare de referință sectoriala – VRS. Pentru a simplifica, trei au fost momentele importante. OUG 20/2016 a introdus VRS de 605 lei exclusiv pentru serviciile de probațiune.
CCR a decis prin Decizia nr. 794/2016 că VRS 605 trebuie extins în toată Justiția și atunci au început procesele prin care magistrații cereau majorarea VRS de la 484 la 605 lei.
Decizia nr. 55/2021 a ÎCCJ a stabilit că VRS 605 îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din sistemul judiciar.
Ignorarea hotărârilor judecătorești pronunțate și pierderea inevitabilă a altor procese pe aceeași temă nu ar fi adus decât cheltuieli în plus.
De altfel, procesele pierdute pe tema VRS au înghițit în fiecare an sume foarte mari - 174,4 milioane de lei în 2020, 717,2 milioane de lei în 2021, potrivit datelor furnizate de minister.
Ordinul Ministerului Justiției de anul acesta aplică unitar VRS 605, cu 80 de milioane de lei, și închide viitoare procese. Discuția nu va fi închisă complet decât printr-o nouă lege de salarizare în sistemul judiciar, absolut necesară.
Anul acesta însă demersul este imposibil, pentru că sistemul judiciar este în campanie electorală pentru alegerea noului CSM. Și, ne place sau nu, salarizarea este principala temă de campanie în sistemul judiciar.
Dacă nu era rezolvată, chestiunea VRS ar fi fost principala temă. Dacă începe discuția despre o nouă lege de salarizare, ea va fi tema principală. Asta dacă se întreabă cineva cum de CSM arată cum arată.
Așa cum un demers este esențial și în cazul pensiilor de serviciu ale magistraților.
Ca să înțelegem subiectul, trebuie spus că pensia unui magistrat are o componentă contributivă, consistentă, pentru că și contribuțiile sunt mari, și o pensie ocupațională adăugată de stat ca urmare a reformei Stoica.
Doar că inițial nu se punea problema ca pensia să depășească salariul. La momentul apariției, în 1997, ea era 80% din ultimul salariu net, cel rezultat din salariul de bază și încă două sporuri.
Rodica Stănoiu a schimbat formula de calcul în 80-100% din venitul brut, ceea ce a aruncat pensia peste salariu. Apoi, brutul a crescut foarte mult, ca urmare a mutării contribuțiilor și am ajuns la această aberație.
Monica Macovei a redus vârstă de pensionare, oricând după 25 de ani în profesie.
Pensiile de serviciu nu numai că nu mai pot fi eliminate, fiind garantate de decizii CCR, dar ele reprezintă un exemplu clasic de a nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină.
În 2005, când a fost introdusă refoma care a ridicat și salariile, și pensiile magistraților, eram într-o situație periculoasă.
Cei mai buni absolvenți se duceau în avocatură, ca să facă bani, iar judecători și procurori rămâneau pe salarii și pensii de mizerie în general cei mai slabi, ceea ce afecta grav calitatea proceselor.
Deci ceea ce trebuie acum corectat e cuantumul pensiilor magistraților.
Dar cea mai mare problemă nici măcar nu este suma pe care o plătește statul. Problema este de ce o plătește, dacă merită să o plătească. Investiția într-o justiție bună este eficientă, pentru că asigură un stat puternic.
Dar suntem noi în această situație? Aceasta e, de fapt, întrebarea. Iar răspunsul nu este, din păcate, unitar.
Sunt magistrați excepționali, cu știință de carte și vocație, există însă și unii foarte slabi sau foarte ticăloși. Și dacă adaugăm la asta logistica proastă din sistem, supraîncărcarea din cauza deficitului de personal, care reduce și eficiența judecătorilor buni, ajungem la un tablou extrem de pestriț și la un grad mare de insatisfacție a societății pentru soluții, pentru durata proceselor, pentru atitudinea unor judecători și procurori.
De aici și frustrarea când apare discuția despre bani pentru magistrați. Deci problema nu e cât dăm, ca societate, ci pentru ce dăm.
Din punctul meu de vedere, principala problemă nu ține atât de mult de chestiunea pregătirii profesionale. Absolvirea Institutului Național al Magistraturii să zicem că, în general, asigură un nivel de competență corespunzător, cu condiția să fie întreținut.
Problema este în ce măsură magistrații au și vocație pentru această meserie foarte dificilă. Fără vocație, simpla știință de carte nu face față pentru un rezultat bun. Și vocația nu este verificată nici la intrarea în facultate, nici la intrarea în profesie.
Și ar trebui, desigur, să existe acele mecanisme eficiente de control pentru activitatea magistraților. De la o Inspecție Judiciară corectă și intransigentă, nu instrument de teroare și reglare de conturi ca acum.
La o competență eficientă de anchetare a magistraților, care să permită depistarea și sancționarea faptelor penale, nu inerta SIIJ. La angajarea răspunderii materiale atunci când ea se impune.
Și peste toate se impune o reformă a CSM care să țină corect echilibrele în sistem. Legile Justiției ar putea și ar trebui să fie un pas în această direcție.
Să avem judecători prost plătiți nu e răspunsul la problema reală a societății. Răspunsul e să avem o justiție eficientă.