În esenţă, opţiunea „România Europeană” a pierdut aceste alegeri.
Chiar dacă, până la urmă, cu chiu, cu vai, se va forma majoritatea parlamentară PNL-USR-PLUS-UDMR (poate şi PMP, aflat la limita pragului electoral), inclusiv cu sprijinul minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, ar fi încă o lipsă de realism să nu recunoaştem că „România Europeană” a fost, totuşi, învinsă la urne, cel puţin în raport cu propriile aşteptări, primind o lovitură dureroasă.
Şi că acum trebuie să îşi adune cioburile de pe jos şi să lipească în grabă un aranjament improvizat, pentru a merge mai departe.
Cu un mediocru 25,5% pentru PNL, aflat sub presiunea guvernării pe timp de pandemie, şi un modest 15% pentru USR-PLUS, rezultat venit după 23% la europarlamentarele din mai 2019 şi fără eroziunea guvernării, suporterii modernizării României pot doar spune, decepţionaţi, privind spre apatia cetăţenilor, că „ăştia suntem, atâta putem”.
Nici ceilalţi, inamicii României Europene, nu se pot considera câştigătorii alegerilor, deşi trâmbiţează că sunt, adunând doar 39% din voturi împreună.
Societatea românească este astăzi într-un impas profund. Direcţia de ansamblu este pusă sub semnul întrebării, sub presiunea unui război cultural intens, despre care am scris săptămânile trecute.
Apariţia unui partid naţionalist, conservator şi radical nu este, în principiu, o surpriză, mulţi dintre noi prezicând de câţiva ani apropierea acestui moment politic, doar că apariţia în Parlament, acum, a acestui partid, de care mulţi din lumea neimplicată politic nici măcar nu auziseră până în seara alegerilor, naşte semne de întrebare cu privire la canalele de comunicare prin care AUR a crescut în doar câteva luni şi şi-a câştigat adepţii la un asemenea nivel.
Amestecarea unor teme conspiraţioniste cu vechi clişee naţionaliste, anti-occidentale şi anti-globaliste a creat cocteilul perfect, de tip catch-all, pentru vremuri confuze de pandemie.
Iar prezenţa foarte scăzută la vot a ajutat Reţeaua să treacă pragul. Un nou „Partid-sectă” a apărut pe scenă, alături de cele pe care deja le ştiam.
AUR-ul antioccidental și cine e cel mai mare perdant al alegerilor
Le place sau nu, liderii politici reformişti şi pro-europeni vor trebui să negocieze un guvern de coaliţie, sprijinit pe o majoritate complicată de 4-5 partide (depinde dacă intră şi PMP în Parlament), plus minorităţile, dar rămâne de văzut cât de stabilă, coerentă şi funcţională va fi oare această majoritate parlamentară eterogenă şi improvizată, de 54-55% sau cel mult 60%, dacă va fi cooptat şi PMP?
Propunerile Alianței USR PLUS pentru protocolul coaliției de guvernare cu PNL
Vom vedea şi vom evalua în anii următori. Oricum, ne-a trecut glonţul pe la ureche. Şi nu, nu e numai pandemia aici, să nu fim naivi!
Pe lângă virusul care a limitat prezenţa la vot, fără să justifice însă o participare ruşinoasă de doar 31,8%, există cauze mult mai complicate şi grave, care ţin de imensa falie care s-a creat între Partidele-sectă, Elitele de pe margine şi un Popor pe care nu îl cunoaşte, nu îl înţelege şi nici nu poate să îl ajute nimeni.
Populismul greţos şi superficial al partidelor de de stânga sau dreapta nu a ajutat la nimic. Nici viziunile teoretice ale elitelor de pe margine nu au ajutat. Nici perspectiva fondurilor uriaşe de la Uniunea Europeană. Nimic nu a ajutat. Aşa cum nu ar ajuta dacă, să zicem, ne-am trezi şocaţi, la anul, că Alternativa pentru Germania (AfD) ar câştiga alegerile parlamentare în septembrie.
Dar aici, în România? Vorbim, de fapt, despre o populaţie dezarticulată, ruptă, împărţită între cei cu mari carenţe educaţionale, frustraţi şi uşor de manipulat dar care au Facebook, care votează anti-sistem din ignoranţă sau din ură, crezând că, în sfârşit, a venit şi vremea lor, cei educaţi dar indiferenţi, care-şi văd de treburile lor, creându-şi mici insule izolate de confort individual, şi vârfurile implicate doar în proiecte care se desfăşoară undeva la mari altitudini sociale şi intelectuale, pe baza unor viziuni idilice, cele trei categorii privindu-se reciproc cu dispreţ.
De exemplu, un intelectual progresist, un om altminteri deştept şi citit, scria deunăzi, înainte de vot, că „principala problemă a acestor alegeri este că nu avem egalitate între bărbaţi şi femei pe listele de candidaţi”.
Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Bineînţeles, dragă coleg, această ţară are probleme muuult mai grave şi mai complicate, aşa cum se vede astăzi, decât cota de participare pe sexe în alegerile parlamentare, care nici nu este un scop în sine, de ce ar fi?
Dar asta arată un anumit tip de ierarhizare şi raportare inadecvată, nerealistă, a Elitelor noastre supercalificate la dificultăţile enorme prin care trece România politică, aflată într-o criză periculoasă a schimbării generaţionale şi de valori.
Şi, pe deasupra, ameninţată de creşterea influenţei autoritare dinspre Răsărit. Înainte să criticăm listele PNL şi USR-PLUS, aşa imperfecte cum au fost, ar fi trebuit noi toţi să simţim cum vine tsunami. Dar întotdeauna ni se întâmplă să fim critici şi necruţători cu cei care ne sunt aproape, de aceeaşi parte a baricadei. Până ne lovesc cei de care nu ştiam că trebuie să ne ocupăm.
Acesta este, aşadar, „poporul” imaginar şi poporul real, dacă insistăm că există aşa ceva, dincolo de faptul că „poporul” a devenit tot mai abstract, din el „nefăcând parte”, în discursul populiştilor, nici corupţii, nici conspiraţioniştii, nici negaţioniştii, nici bigoţii, nici plagiatorii, nici incompetenţii, nici cei cu pensii speciale, nici nesimţiţii din trafic, nici analfabeţii funcţionali, nici piloşii şi politrucii numiţi în funcţii pentru care nu au pregătirea necesară, ci doar acel ipotetic popor bun, frumos, înţelept, „care are întotdeauna dreptate”, dar care n-are chip, n-are nume, n-are prenume.
Cu alte cuvinte, suntem mândri de poporul nostru, dar îi dispreţuim, de multe ori pe bună dreptate, pe cei viciaţi, de pe o listă tot mai lungă de nemulţumiri pe care o avem, dar care „nu fac parte din popor”.
Partidele-sectă, atât cele liberal-progresiste cât şi cele naţionalist-conservatoare, mânate de ideologii simplificatoare şi de interesele personale ale liderilor, nu au reuşit să ne spună totuşi exact unde începe şi unde se termină poporul pe care-l laudă şi pentru care ei fac totul?
Nu, nu este un eşec numai pentru partidele liberal-progresiste, aşa cum se spune.
Nici PSD, nici AUR nu au câştigat şi nu reprezintă opţiunea politică de viitor a acestei ţări, ele fiind, în esenţă, tot Partide-Sectă, închise în lumea lor, partide de bulă, partide ale pretenţiilor de deţinere a adevărurilor absolute, ca şi marile învinse PNL şi USR-PLUS, dintr-o lungă serie de partide care nu deţin, din păcate, cheia unificării, însănătoşirii şi energizării acestei ţări.
Alegerile parlamentare din 2020 nu au fost câştigate de nimeni, au fost doar pierdute de toată lumea, cu excepţia, să zicem, a celor care şi-au obţinut mandate de patru ani în Camera Deputaţilor şi Senat, şi care se felicită reciproc pe culoarele Parlamentului.
România nu a câştigat nimic, a evitat doar un dezastru politic. Nici partidele, nici elitele, nici poporul nu au câştigat nimic.
Din toate cele trei componente meţionate, eşecul cel mai drastic este însă al Partidelor-sectă. Vom insista puţin asupra subiectului. Eliminându-şi treptat membrii incomozi, cu gândire nuanţată şi neîncolonaţi automat şi necondiţionat în spatele liderilor, punându-şi membrii de rând doar să strângă semnături şi să distribuie lozinci şi slogane pe Facebook, Partidele-sectă şi-au şubrezit treptat baza de susţinere socială, nemaireprezentând pe nimeni altcineva în afara propriului activ de partid.
Aici este, cred, problema esenţială. Lipsa de reprezentativitate şi credibilitate a partidelor politice, pe care au ajuns să le voteze doar bulele proprii şi câţiva nostalgici -ca mine- ai viziunilor idilice asupra societăţii, bazate pe valori, este semnalul major de alarmă pentru democraţia noastră şi perspectivele ei.
Şi asta pentru că nu poţi să faci partide credibile, care să aibă ceva de spus şi să fie şi atrăgătoare, doar din lideri care au puterea să decidă listele pentru Parlament, sărind apoi direct la militanţi şi activişti încolonaţi, folosiţi ca masă de manevră. Lipseşte ceva.
Iar acel ceva care lipseşte sunt Elitele de pe margine, privite în sensul bun şi corect al cuvântului, care ar trebui, fie şi parţial, cooptate în partide. Dar în acest moment respingerea este reciprocă, nici elitele nu vor să intre în partide, nici partidele nu au nevoie de ele.
În România, avem partide fără elite, fără modele. Îmi spuneţi oare vreun preşedinte de partid care este model pentru societate, pentru tânăra generaţie, pentru profesioniştii din branşa respectivă?
Un mare intelectual public, un mare inginer, un mare profesor, un mare avocat, un mare medic, un mare economist, un exemplu de carieră profesională şi distincţie intelectuală, cu listă de publicaţii?
Vorbind atât de mult despre binele Poporului, căci toate partidele sunt populiste în felul lor, partidele au neglijat că discuţia ar trebui să fie, de fapt, nu despre popor şi populism, ci despre elite şi elitism şi ce pot face, concret, partidele pentru binele public.
Adică despre acel model de societate în care conducerea ar trebui să revină părţii celei mai bine pregătite şi mai virtuoase a societăţii. Populismul însă orbeşte, iar dozele sunt din ce în ce mai mari, chiar dacă pe direcţii ideologic diferite. Mai în glumă, mai în serios, cineva spunea ieri că iată ce înseamnă să cazi în capcana propriului discurs, la AUR au apărut acum noii „oameni noi”.
Telegrame din piața închisă de vot a independeței
Intransigenţa populist-ideologică este o trăsătură a Partidelor-sectă. Criticarea acerbă, virulentă, şi atacul concertat, cu scop anihilator, asupra oricărui partid sau voce independentă care promovează o viziune diferită, chiar şi în cazul unora care sunt, în sine, raţionale şi complementare (vezi cazurile USR-PLUS şi PNL), arată mecanismul de întărire şi autoconfirmare în care au crescut şi s-au dezvoltat reţelele acestor partide, fie ele progresiste sau conservatoare.
Partidele-sectă mai au o problemă fundamentală, în afara scufundării în confortul bulei proprii: selecţia şi promovarea internă. Referindu-ne doar la partidele opţiunii România Europeană, căci celelalte sunt prin definiţie contraexemple ale meritocraţiei, să ne amintim greşelile de notorietate comise de PNL şi USR-PLUS în selecţia şi promovarea politică internă, îndepărtându-şi oameni de calitate care ar fi fost dispuşi să ajute sau au ajutat, ani la rând, dar au pierdut „competiţia de lăudat şefi”.
Activând într-un mediu cultural exigent, astfel de greşeli făcute de PNL şi USR-PLUS au fost costisitoare.
Iată-ne aşadar aici, pe 7 decembrie 2020. Cu iluziile României Europene năruite, după un vot dezamăgitor cantitativ şi calitativ. Toată lumea este nemulţumită de toată lumea: Partidele-sectă de Poporul apatic şi ignorant, Poporul de Partidele-bulă, Partidele de Elitele neimplicate, Elitele de Partidele închise etc.
Aş vrea să vă pot spune ce va urma, aş vrea să fiu optimist, dar momentan nu avem puterea să sperăm la prea mult.
Singurul lucru rezonabil, deşi modest, pe care ni-l mai putem dori în acest decembrie care numai a sărbători nu arată, este ca cioburile sparte ale proiectului politic al celui de-al patrulea val al modernizării României, despre care am scris recent, să fie cumva adunate şi lipite într-un aranjament de rapidă improvizaţie, care nu ştim cât va dura şi ce performanţe va avea.
Ca mulţi alţii în aceste zile cenuşii, sunt unul care recunoaşte că nu îmi cunosc şi nu îmi înţeleg Ţara din decembrie 2020, pe cele trei componente de care am vorbit mai sus: Partidele, Elitele şi Poporul. Dar ştiu că relaţia între acestea va trebui urgent regândită. Şi să mai încetăm odată să mai proclamăm, triumfal, numai „victorii şi rezultate istorice”.
Câteodată, în politică, la fel ca în viaţă, mai trebuie să proclamăm, cu smerenie, şi înfrângeri, pe care să le analizăm atent –nu aruncând vina pe alţii- ci încercând cu onestitate să învăţăm ceva.