A existat speranța că șocul mondial Covid va genera o, spuneau unii, pandemie de solidaritate și bunătate. Deșartă speranță! Și n-aș spune că în mod surprinzător.
Criza sanitara și economica a funcționat ca un catalizator al tuturor frustrărilor latente pe care le-a transformat, sub presiunea panicii și a incertitudinii, în furii acute care mătura și SUA, și unele țări occidentale, cu potențial de extindere galopantă. Întrebarea este cum depășim momentul?
Pe de-o parte, nu e sub nicio formă acceptabil să devastezi, să incendiezi, să furi. Acestea nu se numesc protest, se numesc vandalism și reprezintă fapte penale care denaturează protestul legitim.
Dar violența, cu diferite forme, este aproape întotdeauna suprainfectarea unui episod acut de nemulțumire, mai vizibil însă tocmai pentru că este mai vocală, mai spectaculoasă. Mereu se vor găsi maginali care, din cine știe ce frustrări sociale, economice sau din simplă devianță comportamentală, vor folosi protestul ca pe un exercițiu de violență.
Extinderea lor arătă cât de mari sunt fisurile dintr-o societate și dă măsură eșecului sistemelor sociale, mai ales al sistemului de educație.
Pe de altă parte, fiecare traumă istorică și victimele ei trebuie tratate cu respect și menajate chiar și de către cei care nu înțeleg, pentru că nu au cum, dimensiunea ei emoțională. Cu ceea ce nu ai trăit, și mă refer aici la experiența de rasă sau popor, nu neapărat individuală, e cu mult mai greu să rezonezi emoțional.
Așa cum simte un evreu trauma Holocaustului nu o poate simți nimeni. Așa cum ne doare pe noi comunismul, nu poate să doară pe cineva care nu l-a experimentat.
Doar cine până dincolo de jumătatea secolului trecut nu avea acces în facultăți, în hoteluri și restaurante doar pentru că era negru înțelege cu carnea conținutul cuvântului rasism. Iar cine nu a avut străbunici sclavi nu are cum să știe ce rană a lăsat sclavia.
Răspunsul momentului este cel mai prost cu putință: radicalizarea. Fiecare se baricadează în propriul adevăr și îl folosește ca ghioaga. Excesele sunt, cu siguranță, de ambele părți.
Culpabilizarea tuturor albilor, a tuturor polițiștilor și gesturile de umilință sau umilire în masă sunt greșite, așa cum greșită este minimalizarea gravitații rasismului și a manifestării sale extreme, sclavia.
Ideologizarea, de cele mai multe ori în termeni greșiți, a fost o urmare firească, mai ales în țările aflate în ani electorali. Progresismul a fost echivalat cu comunismul, ceea ce e la fel de corect cu a spune că, dacă mărul e un fruct, toate fructele sunt mere. Conservatorismul a fost asociat greșit cu rasismul.
În România, unde educația ideologică este extrem de fragilă, uneori chiar caricaturală, avem situații paradoxale de un comic amar. Este greu de înțeles cum oameni bătuți și gazați în Piața Victoriei pentru că, spuneau PSD și Antena 3 în august 2018, erau finanțați de Soros și instigați de Antifa pentru a dărâma guvernul legitim Dăncilă, au ajuns acum să valideze teza că Soros – Antifa încearcă o lovitură de stat antiTrump în SUA.
Este greu de înțeles cum o parte a #rezist rostește acum exact aceleași argumente ca Antena 3, care, deși cu maximă mândrie afiliată CNN, este trup și suflet împotriva protestelor și de partea președintelui Trump.
E greu de înțeles cum antipesediști convinși urăsc administrațiile democrate în rând cu Antena 3, care, spre deosebire de ei, nu a uitat că administrația Obama a fost cel mai mare coșmar al PSD inclusiv în 2012, când Crin Antonescu declara deschis că cel mai mult se teme de Departamantul de Stat.
Și peste toate vine precum sarea pe rană fenomenul fake news. Cazul “Pe aripile vântului” este emblematic. 90% dintre români, cel puțin, au înțeles că filmul a fost interzis, deci cenzurat, și de aici o isterie generală cu liste de cărți și filme care ar urma să fie arse în piața publică pentru că revine comunismul.
Știrea reală fiind că fimul a fost doar retras temporar de pe un canal care nu exista în România (HBO Max) al unei companii private, ca decizie strict a companiei respective, și nu pentru a fi cenzurat, ci doar pentru a i se adăuga un disclaimer, adică o contextualizare care să explice că fundalul istoric al poveștii de ficțiune nu este tocmai corect pentru că prezintă o versiune idealizată a relației dintre sclavi și stăpân, deci a sclaviei.
Eu nu prea am cum să contrazic acest demers pentru că l-am practicat. Când fiica mea a citit cartea, la 14 ani, i-am explicat exact aceste lucruri pe care le-am considerat de bun simt și necesar a fi precizate, mai ales unui cititor neajuns la vârsta maturității. Ceea ce este aplicabil și celor cu carențe în studiul istoriei, filmul în cauză fiind destinat unei audiențe generale, nu elitiste.
Pornind de la acest exemplu, eu cred că soluția constă în recursul la adevăr și respect.
Adevărul istoric nu are cum să fie vreodată contraindicat. Dimpotrivă. Eu cred că asemenea contextualizari ar fi utile în cazul oricăror filme care denaturează adevărul istoric, inclusiv filmele românești din anii comunismului care rulează încă la televiziuni prezentând o realitate complet aberantă tot ca fundal al unor povești romantice.
Iar respectul trebuie să fie pentru toate traumele istorice deopotrivă. Holocaust, comunism, sclavie, nimeni nu are dreptul să le trateze cu măsură diferită. Nu cred că vreodată comunitata evreiască ar accepta fară un disclaimer măcar un film de dragoste pe fundalul unui “Holocaust soft”.
Știu că, ideologic, voi fi acuzată de corectitudine politică. Nu e vorba despre așa ceva. Bunul simț, respectul, empatia nu sunt ideologice. Pentru a nu te sui cu bocancii pe rana celuilalt doar pentru că nu te doare pe tine nu ține de ideologie.
Adevărul și respectul sunt singurele soluții pe care le văd pentru a pune capăt acestei pandemii de radicalizare care poate aduce victorii în alegeri, dar în mod cert va duce la o înfrângere generală a ideii de umanitate.