În 1994, pe harta Rusiei a apărut orașul secret Arzamas-16, astăzi Sarov. Este și începutul unei mitologii care aduce împreună ortodoxia rusă și arsenalul nuclear, două forțe a căror simbioză explică astăzi de ce Vladimir Putin poate decide folosirea armelor neconvenționale, pe care Biserica Rusă le numește „eremiți devotați” ai vremurilor noastre.
Eremiții sunt, în tradiția creștină, pustinicii care trăiesc departe de lume, în asceză, pentru ca altfel să fie în proximitatea lui Dumnezeu. La ei vin oamenii care nu au aceeași tărie de a renunța la plăcerile lumești, pentru sfaturi duhovnicești și chiar în ucenicie. Prezența lor devine, așadar, una dacă nu sfântă, în orice caz sfințită.
Ce legătură au însă armele nucleare cu acești asceți care populează mai ales creștinismul timpuriu?
Dacă mori într-un război nuclear, spune astăzi propaganda transmisă de televiziunile rusești, atunci ajungi direct în Rai. Asta pentru că bombele rusești sunt legitimate divin, în vreme ce bombele americane, de pildă, nu au un scop de apărare, ci doar unul ucigaș.
Oricât de halucinant poate suna, această doctrină a Rusiei a progresat de la figuri de stil în anii imediat post-sovietici la o doctrină care legitimează regimul de putere autocratică a lui Vladimir Putin.
Dmitry Adamsky a scris Russia Nuclear Ortodoxy. Religion, Politics and Strategy în 2019 și cartea a fost o vreme citată în analizele despre Rusia, dar marginal. A fost nevoie ca patriarhul Kirill al Rusiei și preoții săi să sprijine direct, în biserici, crimele pe care armata lui Putin le comite în Ucraina, pentru ca acest cuplu Biserica Ortodoxă Rusă/Arsenalul nuclear să își facă simțită puterea.
La prima vedere, pare surprinzătoare această asociere a Bisericii Ortodoxe Ruse cu puterea militară, în chiar primii ani ai ieșirii din dictatura comunistă.
De fapt, cu o abilitate politică extraordinară, Biserica Rusă a profitat de deziluziile, resentimentele, furia și decăderea resimțite de ruși după destrămarea URSS și eșecul imediat al democratizării.
A fost instituția care s-a insinuat în societate și în imediata proximitate a puterii politice și militare, construindu-și practic o forță indispensabilă regimului de putere.
Personajul principal al noii ideologii nuclearo-ortodoxe a fost un vechi sfânt rus, un pustnic din Sarov, cu o legendă banală: osemintele lui au făcut ca țarul Nicolae al II-lea să poată avea un fiu.
Sfântul Serafim a fost uitat în URSS, iar mănăstirea unde el se adăpostise a devenit un centru al temutului NKVD, apoi o fabrică pentru rachetele Katiușa.
Este momentul în care orașul în care este mănăstirea convertită în centru nuclear dispare de pe toate hărțile. Arzamas-16 va fi însă reînviat de Biserica Ortodoxă Rusă, care, pretinzând să legitimeze prin divin arsenalul nuclear, vrea în același timp pentru sine puterea pe care o dau armele nucleare.
O înfrățire diabolică, prezentată drept dumnezeiască creștinilor debusolați după căderea URSS și crearea noilor caste oligarhice.
Istoria ortodoxiei nucleare ruse, refăcută de Dmitry Adamsky în volumul publicat la Stanford University Press, începe odată cu returnarea către Biserica Ortodoxă Rusă a relicvelor lui Serafim, miraculos recunoscute de patriarhul din acea vreme, Alexei.
Kirill, infamul patriarh de astăzi, ocupa în epocă scaunul de mitropolit. Se organizează un mare pelerinaj al osemintelor, o întreagă frenezie populară este stimulată, pentru ca mai apoi Biserica să facă pasul spre cercul puterii politice.
Rușii aveau nevoie de o nouă poveste de țară, una care să redea sentimentul de grandoare al Rusiei mari.
Două mituri au jucat postsovietic și post Războiul Rece un rol covârșitor: cel al Marelui Război Patriotic (de unde astăzi pretenția lui Putin de denazificare, care sună complet aiuristic în afara Rusiei, dar firesc în interiorul acestei mitologizări) și cel al forței nucleare a Rusiei.
Acesta din urmă a interesat în mod deosebit Biserica Ortodoxă Rusă.
Narațiunea a fost simplă: de vreme ce armele nucleare și-au găsit loc tocmai la Sfântul Serafim acasă, atunci ele primesc legitimitate divină.
Doctrina este bicefală: confesiunea ortodoxă este fundamentul spiritual, arma nucleară constituie fundamentul material, dar într-un fel simbiotic, nu se poate una fără cealaltă. Așa ajunge mitropolitul Kiril să se refere, în 1996, la armele nucleare ca fiind „eremiți devotați”.
Armele nucleare sunt astfel definite ca paznicii Rusiei nu doar în sens geopolitic, ci și spiritual: „Armele nucleare sunt sprijinul nostru material. Ortodoxia este fundația noastră sprirituală”.
Pavel Florensky (nepotul filosofului) cere chiar o distincție între bombele rusești de apărare și cele americane, care sunt bombe de ucis și spune că natura morală a bombei rusești ar fi fost legitimată de însuși Serafim.
Până în 2000, doctrina căpătase deja argumente teologice și existențiale: pentru a-și proteja ortodoxia, Rusia trebuie să se întărească nuclear și, pentru a garanta puterea nucleară, Rusia să fie în mod necesar ortodoxă.
Cu toată trecerea în cercul puterii și printre conducătorii militari, această doctrină a ortodoxiei nucleare rămâne deocamdată informală.
Cruciulița lui Putin și scutul nuclear
Vladimir Putin este primul conducător postsovietic care începe să adreseze mesaje de Crăciun și Paște.
Are un duhovnic și casa lui de vacanță de lângă lacul Valdai este la câțiva kilometri de două mănăstiri, unde liderul de Kremlin își mai petrece timpul. La fel ca arsenalul nuclear, și ortodoxismul lui Putin a făcut obiectul mitologizării.
Biografia oficială a lui Putin consemnează vizita lui în Israel, în 1993, ca parte a delegației din Leningrad.
Astfel, mama lui l-ar fi rugat să binecuvânteze cruciulița de la botez în Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim.
E neclar dacă Putin a fost botezat clandestin. Mai târziu, e adăugat un element romanțat și Putin povestește episodul la emisiunea lui Larry King.
În 1996, în vreme ce era la saună, a izbucnit un incendiu. Au fost evacuați, iar după ce incendiul a fost stins, Putin și-a găsit cruciulița lăsată în vestiar intactă.
În 2007, Vladimir Putin vorbește despre cei doi piloni în simbioză: ortodoxia și puterea nucleară.
În timpul conferinței de presă anuale, un jurnalist l-a întrebat pe Putin despre legătura dintre ortodoxie și armele nucleare.
Prima propoziție a lui Putin, „ambele sunt interconectate strâns”, a iscat zâmbete. Pentru puțin timp. „Credința tradițională și scutul nuclear sunt cele două componente care întăresc statalitatea rusească și creează condițiile necesare pentru a asigura securitatea internă și externă”, a continuat Putin.
Mitul ortodoxiei nucleare a progresat de la o figură de stil la un efort de a da o legitimitate în egală măsură politică și științifică, în pofida unei scrisori de protest a mai multor oameni de știință, inclusiv doi laureați Nobel.
În 2003, interpretarea teologică a unui verset din Sf. Serafim „Fii fericit, scutul și protecția țării natale” a echivalat scutul cu arsenalul nuclear.
Potențialul nuclear al Rusiei devine astfel împlinirea unei profeții.
Sunt câteva explicații de context, care ne pot face să înțelegem de ce preoții ortodocși ruși legitimează un război în care soldații pe care îi binecuvântează violează copii, fete, femei, ucid animalic și torturează, și de unde vine această nevroză rusească în jurul armelor nucleare.
Sacralitatea arsenalului nuclear și forța acestuia de a-i face pe ruși să se simtă parte a unei națiuni puternice, care își apără existența, prin asta înțelegând existența ortodoxă, nu sunt concepte impuse de sus în jos, ci construite cu migală în orizontala societății și apoi infuzate în viața de zi cu zi a rușilor.
Aceștia sunt rușii care susțin abominabila putere a Rusiei ortodoxe a lui Putin.