Când în urmă cu aproape un an, doi tineri erau uciși de un șofer drogat, nimeni nu i-a luat apărarea autorului măcelului, dimpotrivă, absolut normal. Dacă era în vigoare pedeapsa cu moartea, cel mai probabil ar fi fost unanim cerută pentru el.
Marți, un urs a ucis o tânără de 19 ani, care nu a făcut absolut nicio eroare cu potențial provocator la adresa sălbăticiunii. Din toate informațiile, fata mergea pe un traseu marcat, animalul a apărut fulgerător dintre copaci, a mușcat-o de picioare, a târât-o și a scăpat-o în prăpastie. Salvamontiștii au fost și ei în pericol să fie atacați de animalul care își revendica prada.
Și, totuși, pe diferite grupuri de pe rețelele sociale, sunt numeroase persoane care încearcă să învinovățească victima și deplâng moartea ursului, ucis în cele din urma pentru a nu ajunge să omoare și salvamontiștii.
E o dublă măsură care ar putea să aibă o contribuție la aberația în care ne aflăm, inclusiv în privința protecției animalelor.
Cine trebuie protejat
Este evident că urșii au devenit o mare problemă în România. Și nu mă refer la pățaniile celor cu mintea cât nuca, care îi hrănesc pe geamul mașinii și încearcă să se împrietenească cu ei de parcă ar fi mâțe. Nici la aventurierii care o iau prin mijloc de codru, prin pustietate, intrând nepregătiți pe teritoriul exclusiv al sălbăticiunilor.
Aceia, cu tot regretul, își merită pe undeva soarta.
Nu mă refer, așadar, la accidente nefericite produse când omul se expune riscurilor, ci la oameni care nu fac nicio greșeală, precum fata care și-a găsit oribilul sfârșit pe Jepii Mici.
Și la mulți alți oameni din localități montane sau submontane care nu mai pot ieși seara din case, care nu mai au curajul să-și lase copiii la joacă, care se trezesc noaptea cu gardurile smulse și animalele din ograda furate sau ucise. Oamenii aceștia nu duc o viață normală, deși au dreptul la ea.
Potrivit estimării ministrului Mediului, în România trăiește jumătate din populația de urși a UE. Sunt estimați în jur de 8-9000 de urși, într-un habitat propice pentru 4.000.
În aceste condiții, în mod evident, soluția relocării nu a dat rezultate, ci doar a mutat problemele dintr-un loc în altul.
Întâmplarea face să trăiesc într-o zonă care până în urma cu câțiva ani nu avea probleme de acest fel. Acum, aproape nu e săptămână să nu primim câte o alertă de urs, din fericire fără victime, dar mai mereu cu pagube. Și vă asigur că nimeni nu hrănește urșii, nimeni nu lasă mâncare pe stradă, nimeni nu face selfie cu ei. Au apărut absolut neinvitați.
Activiștii de mediu spun că de vină e omul care le-a invadat teritoriul și i-a lăsat fără resurse. E și aici o parte de adevăr, fără îndoială, dar fiind vorba despre cel mai puternic prădător, vârful lanțului trofic, nu poți miza pe echilibre naturale de limitare a înmulțirii numărului de exemplare.
Cum urșii mor doar de bătrânețe sau în urma unor accidente, mă tem că fără intervenție umană nu se poate ajunge la echilibru.
Heirupismul pe valul de emoție
Ceea ce nu înseamnă că heirupismul legislativ anunțat de Marcel Ciolacu, suit pe emoția momentului, este încurajator. După cum am văzut și în cazul OUG antidrog, o soluție principial corectă poate deveni toxică dacă este prost aplicată.
Există așadar riscul de a sări în extrema cealaltă, adică la un autentic măcel al urșilor, inclusiv pentru distracție, trofee, deci ca afacere. Și când intră în discuție câștigurile consistente, orice abuz e posibil.
Ideea nu e să extermini urșii, ci să elimini pericolul pentru cei care nu se comportă greșit și nu doresc decât să ducă o viață normală pe străzile lor, în curțile lor sau pe trasee montane prestabilite. Nu ai de ce să elimini decât exemplarele agresive, care amenință localitățile.
Anii de indolență
La fel ca în alte cazuri, despre care am scris recent, se răzbună și în acest caz anii de pasivitate.
În primul rând, nici până azi nu a fost realizat un recensământ complet al urșilor, fără de care este greu de stabilit inclusiv care sunt zonele cu riscuri mari, despre care dl Ciolacu pretinde că ar fi vizate de noua legislație.
Cel mai recent este un studiu estimativ, prezentat anul trecut de fostul ministru Tanczos Barna. În aprilie, ministrul Fechet anunța la Europa FM că în primăvară urma să fie finalizat recensământul care să ofere date precise pe bază de ADN. Nu există nicio informație despre finalizare și despre rezultate.
În al doilea rând, există mai multe proiecte de lege, care puteau fi dezbătute, îmbunătățite, dar care au fost lăsate în conservare, pentru că nimeni nu a avut chef de costul politic al unei teme polarizante.
Se năpustesc acum pe ea, pe valul de emoție provocată de tragedia tinerei. Care emoție oricum se va stinge repede și, odată cu ea, interesul pentru temă, până la viitoarea tragedie desigur, când iar val, iar interes, iar smuls părul, iar uitare.
În mod cert, o reglementare sub imperiul emoției este la fel de periculoasă indiferent de natura emoției, că e în favoarea urșilor sau în favoarea oamenilor, în funcție de cel care a fost victima asumată majoritar de opinia publică.
Iar ceea ce le trebuie și oamenilor, și urșilor, este o lege bine chibzuită de cei care chiar se pricep, lege care să-i protejeze și pe unii, și pe alții și să gândească regulile conviețuirii.