La începutul anilor ‘80, eram inginer într-o centrală industrială din Bucuești și, în această calitate, am fost trimis, într-o delegație la Kiev, pentru a vizita o linie de produs borcane din sticlă, aflată în orășelul Bucea, din apropierea capitalei ucrainene.
Se stabilise atunci în cadrul fostului Consiliu Economic al țărilor fost socialiste (CAER) ca România să importe din fosta URSS mai multe categorii de utilaje, printre care și cele pentru fabricarea respectivelor borcane, necesare în industria alimentară.
Contractul comercial urma să fie semnat numai după avizul tehnic al părții române, iar aceasta ceruse vizitarea unei fabrici de profil, aflată în funcțiune. Din delegație făceam parte eu, directorul unei fabrici din Ploiești, unde urma să fie instalate utilajele, și un inginer tehnolog.
Fabrica se afla într-un orășel situat lângă Kiev, ceva mai aproape decât Snagovul de București, se numea Bucea și era cam cât Făgărașul de mare.
Bucea. N-am dat atunci prea multă atenție acestui toponimic, deși nu avea intonația deloc slavă. Mai curând, îmi suna cam românește la ureche. Bucea amintește de micuța haltă de cale ferată Bucecea, din județul Botoșani.
Orașul Bucea de lângă Kiev (ortografiat uneori Bucha sau, în ucraineană, Буча) nu avea hotel și ne-am cazat în Kiev. Directorul fabricii-gazdă a insistat să luăm micul dejun chiar în cantina fabricii. Acolo, la cantină, am început prin a discuta nu despre borcane și nici despre parametrii tehnico-economici ai instalației producătoare. Am început prin a ne prezenta fiecare.
Noi ne căzneam să pronunțăm numele lor ucrainene și rusești, ei se încurcau în numele noastre românești. Se deosebea de toți ceilalți directorul fabricii, pe care îl chema, în pronunție ucraineană Lihtenștein. Pronunția era ucraineană, dar numele, fiind de proveniență vădit germană, mi-am permis atunci să mă adresez corect: Lichtenstein.
Directorului i-a plăcut să-și audă numele rostit „ca în Europa”, iar de aici a urmat un climat de destindere generală. Directorul era încântat să ne povestească despre un stră-stră-stră-strămoș de-ai lui, soldat într-o armata austriacă, risipită în războiul nu știu cărui țar cu nu știu care han, pașă sau sultan. Iar el, directorul, era stră-stră- stră-strănepotul predecesorului său, de la care nu i-a rămas decât numele.
Probabil că ceilalți cititeau o oarecare îndoială pe fețele noastre. Altfel nu-mi explic gestul unuia din prietenii ucraineni care a sărit să insiste pe spusele directorului, cu explicația că așa e tradiția locală în Bucea: să poposească acolo soldați străini și să nu plece mai departe, de bine ce se simt. Ca ultim argument, susținea că însăși localitatea Bucea a fost înființată de... români, acum trei secole.
Nici acum poate nu ni s-ar fi părut credibil, dacă istorioara n-ar fi „bătut” cu ce învățaserăm la istorie, în școală: în anul 1711, țarul Petru cel Mare, împreună cu aliatul săul domnitorul Cantemir al Modovei, se retrăgeau de-a lungul Ucrainei, împreună cu suitele lor, spre nord.
Mai departe nu scrie în carte, dar seamănă cu ce povesteau interlocutorii noștri: campând trupele lângă Kiev, suita domnitorului moldav s-a declarat istovită și nu a mai putut înainta.
În timp de Cantemir își continua drumul numai cu țarul și cu suita acestuia, ostașii moldoveni înjghebau o nouă localitate în zonă, căreia i-au zis Bucecea, după numele celeia din care plecaseră ei. Și cum Bucecea se pronunță greu într-o limbă slavă, s-a prescurtat rapid: Bucea.
Acum patru decenii, nimeni nu mai vorbea românește în localitatea Bucea, fostă Bucecea, dar directorul Lichtenstein ne-a prezentat probe „pe viu”.
Trei dintre muncitorii fabricii aveau nume, parcă românești: Cârlan, Ciorbă și Afrusini (probabil Afrusinei). Niciunul nu știa românește, nici părinții, nici bunicii, dar directorul Lichtenstein i-a invitat pe toți trei la micul nostru dejun, ajuns înte timp spre sfârșit: la cafea cu alune.
Ne-am îmbrățișat, spre bucuria celor care ne dovedeau că nu ne spuseseră gogoși.
Ucrainenii se bucurau că românii și-au găsit români lângă Kiev, iar nouă ni se părea fantastică povestea ostașilor moldoveni așezați așa departe de țara lor.
Au trecut anii. După patru decenii, uitasem de Bucea, de directorul local cu nume de rezonanță germanică, de amintirea suitei lui Dimitrie Cantemir și chiar de cele trei zile petrecute acolo laolaltă, ucraineni, români, plus încă unul – poate ucrainean, poate rus, dar sigur cu nume germanic. Trei zile ca între prieteni, nu ca între parteneri de contract, în cadrul CAER.
A trecut timpul și s-a așternut praful peste amintiri.
Când, deodată, citesc pe burtierele televizorului: „Masacrul de la Bucea”, „Gropile comune de la Bucea”, „Genocidul de la Bucea”, „Atrocitățile armatei ruse la Bucea”, „Civili legați la mâini și împușcați în cap la Bucha”, „Rușii au părăsit, la Bucea, cadavre în descompunere”, „Carnagiul de la Bucea”, „Bucea - consternare în întreaga lume”.
Cine a făcut toate acestea? Ucrainenii zic că rușii în retragere, rușii zic că ucrainenii, doar ca să aibă ce televiza.
Nu mai continui. Nu-mi vine să cred că asta li se întâmplă urmașilor celor care se făcuseră prieteni între ei pentru trei zile, acum patru decenii: ucraineni, ruși, români și chiar un austriac cu nume nemțesc, al cărui stră-stră-stră-moș s-a nimerit să nu mai nimerească drumul, înapoi acasă, spre țara turismului și a valsului vienez.