Câștigarea US Open 2021 de către britanica Emma Răducanu a stârnit entuziasmul Londrei, și al întregului Regat Unit, dar am simțit emoții și la București, și în întreaga Românie.
N-a rămas indiferentă nici Canada, țara unde s-a născut Emma, nici, cum spuneam, România, unde s-a născut tatăl ei, nici China, de unde vine mama ei, dar nici micuțul orășel Bromley de la periferia Londrei (88.000 locuitori, cam cât Târgoviștea), unde întreaga urbe a petrecut frenetic toată noaptea de 11/12 septembrie.
Hai că România nu este numai una din țările de unde se trage complicata ei origine, dar și acea țară care i-a dat, inconfundabilul nume de Răducanu, pe care chiar și britanicii se căznesc să-l ortografieze folosind semnul diacritic al „ă”-ului românesc.
Dar de România, și punctual de București, se simte lagată Emma și cu o altă legătură, duioasă de rândul acesta, locul unde locuiește mamaia ei, bucureșteanca pe care o vizitează de câteva ori pe an, după cum tot de câteva ori – vedeți câtă imparțialitate! – o vizitează și pe cealaltă „mamaie”, „zhǔmǔ” din Shenyang – China.
În patria ei britanică, Emma Răducanu a fost omagiată de la cele mai înalte niveluri. Însăși regina Elisabeta a II-a a ținut să-i transmita înaltele Sale aprecieri, încheind: „Îți transmit cele mai calde urări de bine ție și numeroșilor tăi susținători”.
I-au transmis urări ducii de Cambridge – respectiv prințul William și ducesa Kate – a felicitat-o primul ministru Boris Johnson și de asmenea primarul Londrei, Sadie Quan, și-a exprimat cam astfel în cuvinte prețuirea sa pentru tenismenă:
„Povestea Emmei Raducanu este povestea Londrei. Născută în Canada din părinți chinez și român, s-a mutat la Londra la doi ani. Aici, în Londra, ne îmbrățișăm și ne sărbătorim diversitatea”.
N-aș vrea să fiu judecat că aș politiza un moment care nu rezonează în niciun fel cu politica, dar nici nu pot șterge din memorie un moment penibl din istoria noastră recenta, când primarul Bucureștilor din 2018 încerca să lipească propria personalitate de gloria jucătoarei noastre Simona Halep, câștigătoare în acel an tot a trofeului Grand Slam, de la Roland Garros.
Atunci, doamna Gabriela Firea a ținut morțiș să se afișeze pe scena de la Arena Națională, ostentativ, lângă proaspăta câștigătoare Halep, ca un fel de „noi, vedetele, suntem alături una lângă alta, de la egal la egal”.
Doamna Firea își amintește desigur cum a fost huiduiă atunci de bucureșteni, cum a trebuit să părăsească scena, mai mult cu coada între picioare, decât cu fruntea sus și – dacă-mi aduc aminte bine – cam pe furiș.
Astăzi, firește, episodul a devenit istorie. Astăzi ne bucurăm să auzim de un nou succes al Simonei, dar le suntem alături și celor care o feliictă pe Emma Răducanu, britanici, canadieni, chinezi, români și toți cei împătimiți ai sportului, de oriunde ar fi ei.
Firește, cel mai mult se bucură însăși cuceritoarea trofeului, când declară cu nedisimulat entuziasm și cu sinceritatea ei, tinerească:
„Este cea mai frumoasă zi din viața mea. Să fiu aici, cu acest trofeu, este incredibil. În urmă cu 3 săptămâni glumeam despre un astfel de turneu, cine s-ar fi gândit că voi și câștiga!”.
O zi frumoasă din viața Emmei dar nu numai. Cât de frumoasă trebuie să fie oare această zi pentru tatăl Emmei, un Ion care și-a schimbt numele în Ian, pentru mama Emmei, o chinezoaică cu un nume cam franțuzesc de Renée, pentru bunica Emmei, mamaia bucureșteancă sau pentru cealaltă bunică, zhǔmǔ, ceva ce, spre rușinea mea, nu reușesc nici măcar să-l pornunț!
Situația mă duce cu gândul la marele pictor pesagist rus Isaac Levitan (1860-1900), născut la Kubartai, în Lituania. Sâcâit adesea cu întrebarea, dacă se simte mai mult aparținînd Lituaniei natale sau mai mult Rusiei, răspundea sec: cel mai mult, eu mă simt aparținând Planetei.
