Reformele și creșterea nivelului de trai nu au reușit să depășească sentimentul de înfrângere socială al celor nevoiți să emigreze, fără a se adapta și cărora tocmai două instituții puternice social le induc un sentiment naționalist care a fost muniția pentru alegerea lui Călin Georgescu, în noiembrie 2024.
Este una dintre tezele pe care le formulează istoricul Oliver Jens Schmitt, în capitolul din volumul Cum a rămas România fără președinte ales. Șapte răspunsuri posibile, proaspăt apărut la Editura Humanitas, sub coordonarea lui Cristian Preda.
Multe familii au fost destrămate de emigrarea masivă și neputinței de a se întoarce i s-a adăugat, atât în rândul celor plecați, cât și al celor rămași, ultima mare înșelăciune: promisiunea lui Klaus Iohannis de a reforma țara a devenit, de fapt, o întărire a cartelurilor politice.
„Dorința de schimbare radicală a fost alimentată de o multitudine de scandaluri care au arătat că cele două partide sistemice (PSD și PNL) au devenit mașini de îmbogățire personală/.../ Chipul său este politicianul PSD Laura Vicol.”
Dar acest fundal de cartelizare a partidelor de la putere și a complicității prezidențiale nu este singurul material fertilizator al extremei drepte românești, care, cu toate că se înscrie în spiritul epocii, are un bagaj autohton în care neolegionarismul, ceaușismul târziu și naționalismul retrograd practicat de oameni din Academia Română și din BOR s-au sedimentat.
Or, este ceea ce poate fi recunoscut atât în traseul biografic al lui Călin Georgescu, personajul care nu doar că a reprezentat și încă reprezintă un pericol real pentru România, dar a și expus toată această fragilizare socială a României, o vulnerabilitate care a devenit și una de siguranță națională.
Să ne gândim doar că un fost vicepreședinte al Acadimiei Române, Victor Voicu, a participat la fondarea Asociației Pământul Strămoșesc a lui Călin Georgescu, o structură neolegionară și care venea în continuitatea discursului naționalist practicat și de președintele Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop.
Anularea scrutinului electoral viciat și decizia CCR de a nu valida o nouă candidatură a lui Călin Georgescu au corectat doar cadrul politic, însă atât fertilizatorii interni ai extremismului, cât și cei externi, ai influenței directe rusești, nu doar că nu au intrat în recul, dar au devenit mult mai puternici, mai la vedere și mai agresivi.
În vreme ce narațiunile rusești se concentrează pe discreditarea democrației de tip liberal, cele interne pun în circulație povești emoționale care reiau marile crize pe care le resimte populația: emigrarea masivă, persoanele vârstnice rămase singure în țară, familiile destrămate – astfel, social media a fost invadată de povești aparent inocente, despre tați care revin în țară de la munca peste hotare și nu mai sunt recunoscuți de copiii lor, despre bunici singuri și împovărați, în vreme ce copiii lor sunt la fel de singuri, în alte țări, rupți de tradiție, de mâncarea bunicii și așa mai departe, despre copii săraci și demni, reluând una dintre cele mai toxice povești ale sărăciei care înnobilează.
Există însă și narative de intersecție, cele mai puternic puse în circulație fiind cele privind pacea și cedarea existențială.
Prezent la un eveniment intitulat chiar așa, Reziliența psihologică și istorică a românilor, academicianul Ioan Aurel Pop a lansat un puternic apel pentru ca românii să nu contribuie la încurajarea altor popoare, care luptă pentru independență și suveranitate.
Capul plecat, sabia nu-l taie, ar putea spune istoricul, dacă nu ar ști – și nu am ști din istorie, mai ales din cea cu rușii – că sabia cade tocmai când capul se pleacă.
“Avem țări în jur, și nu vreau să le numesc, care consideră că sacrificiul trebuie să meargă până la ultimul om. Nu câștigă nimic. Se pierd popoarele care merg până la sacrificiu suprem. Popoarele mici și mijlocii se pierd în istorie, își pierd rostul. Învățați la școală de goți, huni, gepizi, avari, tătari, pecenegi, cumani – s-au dus. S-au topit în alte popoare. Și noi ne vom topi, probabil. Dar nu e bine să contribuim noi la această topire.”
Or, tocmai aceste narațiuni în care identificăm elementele propagandei rusești în ceea ce privește națiunea ucraineană sunt cele care mențin terenul fertil pentru tezele extremiste, prezentate sub forma furiei poporului îndreptate contra marilor carteluri politice.
Suntem într-un moment mai periculos chiar și decât cel al scrutinului prezidențiale anulat, în care Rusia își asumă deschis transformarea României în front de luptă, iar partidele politice, fără rest, alimentează decuplarea societății de instituții.