Șiruri lungi de mame cu copii în brațe pot fi văzute la punctele de trecere a frontierei dintre Ucraina și România. Nu există nicio altă dramă comparabilă cu povestea acestor mame, care-și lasă în spate soții, tații și pornesc singure într-o goană disperată de a-și pune copiii la adăpost.
„M-am gândit să-l scot din țară, casa noastră nici nu mai e, să-l aduc până aici în siguranță și eu să mă întorc. Mama și tata au rămas, sunt bătrâni, nici nu știu dacă au reușit să supraviețuiască încă o noapte.
Dar nu mă mai are decât pe mine. Și încă nu i-am spus că nu ne putem întoarce, până la ziua lui Alexei. Alexei e prietenul lui cel mai bun. Nu știu dacă au reușit să plece, dacă s-au adăpostit în subsol sau dacă mai sunt în viață. Alexei are două surori gemene, de câteva luni. Cum să poți fugi cu trei copii?” (Liudmila)
„I-am spus că mergem într-o aventură. Am împachetat chiar și cortul din camera lui, să pară real. I-am spus că tatăl lui va veni pe alt drum, așa e jocul și că ne vom întâlni la frontieră. A adormit imediat după ce am ajuns, am mers 18 ore, și a uitat.
Aș vrea să nu-și amintească nici când se trezește, să uite. Pentru că nu știu ce să-i spun, cum să continui un joc care nu e adevărat. Adevărul e că nu știu dacă ne vom mai întâlni vreodată cu tatăl lui. Adevărul e că suntem acum refugiați. Nu pot eu să înțeleg asta, el cum să poată înțelege? Are doar 5 ani”. (Olha)
Până marți, când scriu acest text, autoritățile ucrainene anunță moartea a 150 de copii, uciși într-un război care are dimensiunile cele mai mari crize umanitare din Occident de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Au fost bombardate grădinițe, școli, maternități, spitale. Au fost distruse de bombe case și curți în care acești copii își trăiau copilăria.
Au fost despărțite familiile, mamele au fugit să-și salveze puii, în timp ce tații au rămas să lupte, în țară.
7,5 milioane de copii ucraineni sunt astăzi, într-o formă sau alta, victime ale unui război în care agresorul nu ține cont de victimele pe care le face. Peste un milion de copii au fost nevoiți să își abandoneze nu doar locuința, ci și țara și sunt acum refugiați, cei mai mulți în statele din jurul Ucrainei.
M-am întors de curând din Vama Siret. În primele ore acolo, am fost copleșită de proporțiile exodului, de poveștile cotidiene ale femeilor care, într-o singură zi, au pierdut viața așa cum era ea.
Mame, bunici, copii. Cu toate că Organizația Salvați Copiii România are 32 de ani de existență, și au fost ani plini, în care am trecut de la asistență de urgență la programe integrate de incluziune socio-educațională, de întărire a capacității sistemului medical românesc, de corectare a comportamentelor de abuz și așa mai departe, proporțiile crizei umanitare și ale nevoilor copiilor care se refugiază din Ucraina ne-au pus la încercare.
Ne-am regândit echipele și ne-am bazat enorm pe comunități.
Așa cum am văzut cu toții, solidaritatea românilor de la frontiere a fost resursa cea mai importantă a intervenției umanitare, în primele zile.
Și nu e vorba atât despre mâncare caldă, ceaiuri, pături, cât despre prezența umană. Așa ne-am dat seama că este crucial ca atât mamele, cât și copiii să fie imediat ajutați să redobândească o bucată de normalitate, un sentiment de siguranță și de comunitate.
Am organizat spații de joacă și spații prietenoase pentru mamă și copil, am format rapid rețele de voluntari și de psihologi pentru a lucra la acest sentiment de siguranță și normalitate.
Asistența umanitară este însă doar primul pas.
Ne pregătim pentru o criză de durată și de câteva zile, am observat de pe teren că tot mai multe mame și copii din categorii sociale vulnerabile au nevoie de sprijin integrat, pe termen mediu, în România.
Este prima experiență de amploare pe care o are România în ceea ce privește asistența umanitară și, până acum, voluntarii, românii s-au mobilizat nu doar formidabil, ci și într-un mod profesionist, funcțional, util.