Dacă administrația românească ar fi una de profesioniști care funcționează într-un autentic cadru legal, înlocuirea unui ministru cu altul ar reprezenta un moment de magnitudine mică.
Pentru că schimbările ar fi la nivel de viziune, de personal legat strict de cabinetul ministrului, de lansare a unor noi proiecte. În rest, activitatea propriu-zisă administrativă merge înainte, profesionist, după legi precise și proceduri clare.
În Romania, însă, niciuna dintre aceste condiții nu e îndeplinită.
Administrația e alcătuită în foarte mare măsură din clienți politici. Deci când se profilează o schimbare, cei legați de ministrul în funcție se simt amenințați, cei sub conducerea unui asemenea client intră în expectativă, cei marginalizați încep să spere și chiar să comploteze, alții de pe margine ies la încălzire pe la diverse clanțe.
Aplicarea legii și procedurile, cel mai adesea haotice, depind de interesele politice sau chiar personale ale ministrului în funcție. Deci orice modificare poate aduce schimbări și din acest punct de vedere.
Iar miniștrii sunt cel mai adesea un fel de vătafi care, suiți pe mușuroiul lor, se simt pe cupola lumii, deci cu drepturi pe măsură.
Puțini au o autoritate intrinsecă, care să țină de valoarea lor profesională, de experiență lor, de ținuta lor. Cei mai mulți au strict autoritatea funcției și, când funcția se clatină, autoritatea o urmează.
De aceea, în mod tradițional, cu câteva luni înainte de alegeri, deci de schimbarea aproape inevitabilă de guvern, în ministere motoarele sunt trecute pe turație minimă și toată lumea e în așteptarea succesorului.
De aceasta dată, cel puțin teoretic, ne aflăm în fața unei schimbări anunțate la nivel de premier, secretar general al Guvernului și 4 ministere: Transporturi/Fonduri Europene și Justiție/Finanțe.
Zumzetul e maxim, toată lumea face scenarii. Se face, nu se face, cine pleacă, cine vine? Iar chestionarea autorității ministrului e inevitabilă. Pentru evitarea acestei situații de instabilitate se și spune că remanierea se execută, nu se discută.
Scenariile nu sunt doar la nivel de bârfă. Și public a început negocierea. PSD nu prea vrea să dea ministerele cu bani și panglici de tăiat, ca să se lege la cap cu Justiția, de unde nu le pot veni decât belele și pe care oricum o controlează prin CSM.
PNL nu vrea să dea premierul ca să nu intre în criză internă și atunci refuză orice încercare de renegociere.
Apar scenarii în care și alte ministere ar putea intra în schimburi, deci și alți miniștri ar putea fi înlocuiți.
În orice instituție publică, incertitudinea, instabilitatea sunt stări periculoase. Dar de această dată discutăm despre poziții guvernamentale cheie, care trebuie să lucreze concentrat și la turație maximă.
Jocul acesta de-a rotativa este așadar de o iresponsabilitate teribilă. Era previzibil încă de la semnarea protocolului ce efecte va avea schimbarea, chiar dacă urma să se producă întocmai și fără nicio îndoială.
Cel mai bun lucru pe care coaliția l-ar putea face ar fi să pună capăt acestei situații printr-o clarificare credibilă ca să permită revenirea la o funcționare cât poate fi ea de bună a administrației centrale.
Cu atât mai mult cu cât probabil că decizia finală e luată și ceea ce vedem acum e joc de scenă care să îi asigure aterizarea lină.