Incertitudinea supraviețuirii în țara în care morții sunt de vină

În România, de la începutul pandemiei, au murit 33.000 de persoane din cauza infectării cu noul virus. Pentru comparație, pierderile provocate de Covid-19 reprezintă peste o treime din numărul militarilor români căzuți în Al Doilea Război Mondial atât pe frontul de est cât și pe cel de vest.
Incertitudinea supraviețuirii în țara în care morții sunt de vină
Era un bărbat voinic. Privindu-l, nu-ți dădeai seama ce vârstă are. Se mișca încet, dar își făcea treaba. Răspundea întotdeauna prezent dacă îi cereai o mână de ajutor. 

Vorbea molcom și nu întrerupea niciodată. Îi asculta cu atenție pe cei din jur, dar avea propriile convingeri fără a face paradă de ele. 

A purtat mască pentru că așa erau regulile, dar nu credea în virus. Mai degrabă era tentat să-și explice pandemia prin teorii conspiraționiste decât prin fapte prezentate și dovedite de experți. 

Pur și simplu, nu putea să conceapă cum un insignifiant virus a reușit să dea întreaga omenire peste cap.

În diferite ocazii în care ne-am intersectat, îmi punea întrebări despre criza sanitară. Era atent la răspunsuri și nu mă contrazicea. Rareori, punea întrebări suplimentare. Era curios. Voia să afle cum gândește o persoană care susținea ceva ce nu însemna nimic pentru el.

A murit infectat cu virusul pe care nu-l înțelegea. De trei luni ar fi putut să se vaccineze la liber. 

Soția lui, asistentă medicală, care nu s-a vaccinat nici ea, a adus virusul acasă și s-au îmbolnăvit amândoi. Femeia a supraviețuit.

Un om bun a trecut dincolo pentru că, efectiv, nu a crezut în realitatea creată de virus. I s-a părut peste puterea lui de înțelegere. Și sunt mii de oameni ca el.

În România, de la începutul pandemiei, și-au pierdut viața 33.000 de persoane și tragedia nu s-a terminat.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, au murit 92.620 de militari români pe ambele fronturi, de est și de vest, conform datelor prezentate de delegația țării noastre la Conferința de Pace de la Paris, 1946.

În cea mai mare catastrofă de la sfârșitul războiului, s-au înregistrat o treime din pierderile de pe frontul de luptă avute de țara noastră în conflagrația globală.

Dar niciun oficial al statului român, până acum, nu a onorat memoria celor uciși de Covid. 

Nu s-au ținut momente de reculegere și nici discursuri în Parlament, Guvern sau Palatul Cotroceni. 

Nu s-au aprins lumânări și se păstrează o tăcere adâncă despre miile oameni care au plecat în ultimul an.

În țara noastră, cei care și-au pierdut viața într-o tragedie pe care n-au înțeles-o sau chiar dacă au înțeles-o n-au putut s-o evite nu reprezintă decât o coloană de cifre. O statistică.

Autoritățile fug de povara deceselor din pandemie. Nu reușesc nici măcar să-i numere corect. Dau vina pe criza sanitară pentru că nu știu exact câte persoane și-au pierdut viața, înfrânte de virus.

Lipsa de asumare s-a transformat într-o învinovățire crudă și mută a celor care nu mai sunt. Ca și cum, noi cei care am supraviețuit ne spunem în fiecare zi că nu a fost vina noastră - n-au purtat mască, n-au respectat măsurile de siguranță, n-au crezut în virus sau nu s-au vaccinat la timp.

Astfel continuăm să dormim liniștiți și să ne credem protejați. Dar nu suntem, pentru că moartea lor are legătură cu problemele din sistemul de sănătate, cu problemele de comunicare ale celor din Guvern, cu corupția și cu faptul că o criză sanitară globală ne-a prins total nepregătiți. 

Iar dacă aceste probleme nu se rezolvă, mâine urmăm noi, cei care dormim liniștiți. 

Nu a trecut prea mult timp de la declanșarea stării de urgență pentru că nu existau măști sanitare și spirt, deși săptămâni la rând am fost anunțați, la ore de maximă audiență, cât de pregătiți suntem pentru a face față oricărei situații.

Faptul că liderii care ne conduc evită să vorbească și să-i comemoreze pe cei dispăruți nu face decât să creeze o presiune uriașă pe umerii celor care au supraviețuit.

Regele Willem și Regina Maxima ai Regatului Țărilor de Jos (Olanda) au depus, în data de 24 mai, coroane de flori în memoria celor care au murit din cauza pandemiei - Foto: Hepta.ro

În acest moment, în România sunt în jur de un milion de oameni a căror viață a fost dată peste cap de pandemie la modul cel mai serios. 

Și aici nu vorbesc de cei care nu s-au putut duce în concediu din cauza restricțiilor, nici despre copiii care au învățat online sau n-au mai învățat deloc în ultimul an și nici despre cei care și-au pierdut job-urile și afacerile. Aici vorbesc despre cei care au pierdut pe cineva drag, despre persoane care s-au îmbolnăvit, făcând o formă gravă și care încă nu și-au revenit, vorbesc despre cei care au infectat pe cineva drag, iar acesta a suferit sau chiar a murit, despre familii ruinate de boală și de sentimentul de vinovăție.

În România, faptul că autoritățile evită să-și asume pierderile din pandemie duce la situația în care nimeni nu are grijă cu adevărat de cei afectați de această imensă tragedie.

În multe state civilizate se organizează evenimente pentru a-i păstra în amintire pe cei care nu mai sunt.

În țara noastră, persoanele care s-au îmbolnăvit, dar și cele care au murit sunt “vinovații de serviciu” ca și cum ei au creat criza și au întreținut-o.

Multă vreme nu am realizat de unde vine lipsa cronică de empatie din societatea noastră. 

Credeam că de vină au fost războaiele care s-au înlănțuit cu jumătate de secol de comunism. 

Oamenii care luptau zi de zi să supraviețuiască nu aveau cum să se gândească la ceilalți, la cei care trăiesc în afara cercului strâmt al familiei.

Nici părinții mei, nici eu n-am fost educați în spiritul de a avea grijă de comunitate, de vecini, de cei din jurul nostru care au dat de necaz.

În comunism, te bucurai că nu ești tu victima nenorocirii, că ai scăpat. Prea rar existau resurse materiale și emoționale pentru a-i sprijini pe ceilalți.

Dar odată cu pandemia, am realizat că originea și perpetuarea tarelor emoționale la nivel de societate, la peste trei decenii de la prăbușirea comunismului, sunt date de lipsa de responsabilitate a celor care ne conduc, sunt aleși să rezolve problemele societății.

Liderii noștri sunt incapabili să-și asume un eșec. Sunt incapabili să discute cinstit despre o criză sau o provocare prin care trece societatea noastră. 

Singura lor problemă urgentă e să nu fie făcuți responsabili, să nu apară ca vinovați în fața opiniei publice.

Și pentru că niciun lider nu-și asumă vreo responsabilitate, ajungem în situația atât de des întâlnită în care ori nu sunt vinovați, vedeți Dosarele Revoluției și Mineriadei, ori victimele sunt de vină, vedeți Colectiv, 10 august, pandemia și multe altele.

Această lașitate și frică să nu pierzi o poziție comodă e un cancer al societății românești care distorsionează realitatea și care ne face să ratăm toate proiectele de interes general.

De peste 30 de ani, numărăm morții, numărătoarea în sine fiind alterată de lipsa de responsabilitate, și facem tot posibilul să-i uităm, de cele mai multe ori, considerându-i principalii vinovați pentru problemele noastre, ale supraviețuitorilor.

Citiți și alte articole interesante:



Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!