În lada cu gunoi a istoriei e loc berechet. Dar și candidații sunt mulți!

Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Observ de la o vreme că doamna senator Diana Șoșoacă nu pierde nicio ocazie să demonstreze public că numai domnia sa este cea mai tare din parcare.

În această calitate, și-a permis să se rățoiască luna trecută la jandarmii puși de pază la intrarea într-o instituție, ca de la înălțimea unui potentat feudal, către un simplu pălmaș de pe feudă:

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

„Cine sunteți voi să vă bateți joc de noi? Voi trebuie să ne deserviți (sic!) pe noi. Hai, gata! S-a terminat, se resetează România, se restartează. Băga-ți-vă mințile în cap!”.

Auzi, jandarmii trebuie s-o „deserveacă” (corect, s-o servească) pe senatoare, ca niște chelneri, iar invers nu. Mă întreb, ca pentru mine, ce ar fi zis doamna Șoșoacă dacă atunci, pe loc, i-ar fi replicat vreunul dintre jandarmi, parafrazând-o pe ea: „Bagă-ți mințile în cap, cucoană, gata, cine ești tu”?

Într-un alt moment, aceeași doamnă senator a socotit potrivit să-și expună pretinsa preeminență, corectâdu-l pe managerul unei clinici, care i se adresase – politicos, zic eu, cu – ”doamnă Șoșoacă”. Apelativul a deranjat-o în asemenea măsură, încât i-a tăiat vorba, corectându-l sentențios „Doamnă senator Șoșoacă”. 

Departe de mine intenția de a o insulta pe doamna senator sau măcar de a fi cât de puțin nepoliticos cu domnia sa, dar nu eu am inventat o zicală, care a transmis peste generații înțelepciunea predecesorilor noștri, astfel: „s-a suit scroafa-n copac”.

Definiția in DEX – Dicționarul Eplicativ al Limbii Române – înlătură orice confuzie: S-a suit scroafa în copac” – se spune despre un parvenit înfumurat.

Înfumurarea este peste limite, parvenitismul la fel, dar doamna senator, care pretinde să fie riguros respectată în demnitatea ei, n-a înțeles că este chemată cu atât mai vârtos să-i respecte ea pe alții, mici sau mari, oricare ar fi ei. 

Vrea să fie respectată, dar nu știe să-l respecte nici măcar pe președintele țării, cel mai legitimat român prin vot în funcția sa, când i se adresează astfel:

„Iohannis, nu e nici Guvernul tău, nici Parlamentul tău, nici țara sau poporul tău. E țara și poporul nostru!”. 

Al cui, adică, al cărui nostru, au ajuns să fie țara și poporul?  Al doamnei Șoșoacă? Al Senatului? Al Parlamentului?  Numai monarhului îi era permis să se exprime prin „poporul meu” sau „Guvernul nostru”. Țara sau poporul nu sunt și nu pot fi niciodată al „nostru”, adică al doamnei Șoșoacă și eventual al câtorva prieteni ai ei.

Mi-e teamă că poporul este cu totul altceva decât ce își închipuie doamna Șoșoacă despre el. Nu o dată, în trecut, călătorii străini aflați în trecere prin meleagurile nostre remarcau stilul protocolar cu care aceștia se adresau atât unii altora, cât și între ei.

Poate doamna senator nu este tocmai informată despre tradiția poporului, cea a românilor, totdeauna politicoși. Documente vechi, de prin mijlocul secolului XIX, îi arată adresându-se ceremonios unul altuia.

Conu’ Leonida și soția sa Efimița discutau între ei folosind numai apelativul „dumneata”.  Nici Jupân Dumitrache nu i se adresa soției sale, chiar și atunci când o bănuia de adulter, decât tot cu „dumneata”.

Tutuiala între prieteni sau în familie, care până atunci erau restrânse, s-au extins brusc abia în secolul XX. Dar, în spațiul oficial, subalternul i se adresa șefului neapărat cu dumneavoastră, adesea și colegilor la fel, iar pentru subalterni era instituit termenul dumneata. Tutuiala presupunea o intimitate, deja convenită.

Dar apelativele reverențioase, care îi încântau altădată pe predecesori, au fost alterate grav  în perioada comunistă și – ciudat – lovite mortal în cea postdecembristă. Căci românul, care se mândrea odinioară cu franceza sa, s-a pomenit brusc găvărind mai întâi rusește, iar apoi fascinat de engleză.

Engleza ne-a făcut să preluăm rapid tutuiala, poate nobilă pe malurile Tamisei, unde gramatica nu prea include forme de reverențioziate,  și s-o așezi grotesc aici, către Dunăre.

Mi se pare superbă o definiție la obiect dată de iluministul francez Montesquieu (sec. XVII) în lucrarea „Letres Persannes”: „Politețea reprezintă o virtute. Ea privește comportamentul respectuos față de alte persoane. Opusul ei este bădărănia”.

Corect. Căci ce altceva decât bădărănie se ascunde atât în tutuiala cu care doamna Șoșoacă pretinde că s-ar adresa președintelui țării, cât și în modul cum tot domnia sa i se adresează, de la înălțimea rangului ei, către un modest jandarm, aflat în misiune: „Cine sunteți voi să vă bateți joc de noi?”, sau „Băga-ți-vă mințile în cap!”?

Firește, doamna senator nu este singură. Însuși șeful Opoziției se complace cu aceeași nespusă bucurie în repertoriul insultelor și al grobianismului. Citez aleatoriu:

Cîțule, că ești expresia cinismului …”

Cîțule, le-ai arătat românilor cât de neom poți să fii…”.

Cîțule, ești mitoman…”

„Vrei să dai telefoane, Cîțule?”.

Mai citez, în plus, ca un fel de bomboană pe colivă, din cuvintele adresate tot premierului, de acelaşi domn Ciolacu:

„Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, un oltean serios, când întâlnea personaje ca dumneavoastră avea o vorbă: Domnule, după ce că ești prost, mai pui și frână”.

Observ că niciodată liberalul Florin Cîțu nu i s-a adresat deputatului cu apelativul „Ciolacule”, deși ar fi putut-o face, măcar cu titlu de reciprocitate. Ar fi fost, însă, sub demnitatea sa.

Bădărănia în limbajul demnitarilor PSD n-a inventat-o deputatul Ciolacu.  Doamna Dăncilă, în timpul guvernării sale, și-a permis să eticheteze „viperă” o adversară, care acum este ministru în Guvernul Florin Cîțu.

La rândul lui, unul din favoriții predilecți ai doamnei prim-ministru de atunci, pesedistul Eugen-Orlando Teodorovici, își permitea să i se adreseze astfel celui care astăzi a ajuns în funtea Guvernului tării:

Ești frumos! Chiparosule! După ce că ești urât, mai ești și prost. Ai auzit? Cîțule, după ce că ești urât, ești și prost!”.

Dacă acești domni și această doamnă ar fi fost umblați prin biblioteci, ar fi știut fără îndoială că multe din invectivele dânșilor la adresa colegilor sunt discriminări. Ar fi aflat totodată cât de degradantă și ucigașă poate ajunge discriminarea, dacă nu este stăpânită din timp.

Dar cine s-o stăpânească, acolo unde instituția înființată anume ca să constate discriminarea și să-l sancționeze pe cel vinovat (CNCD) nici nu-l bagă în seamă, se face că nu-l observă sau îi aplică o simplă amendă de o mie sau câteva mii de lei?

Credeți că s-a sesizat CNCD pentru discriminările domnului Orlando? Parcă, nu-mi amintesc. Nu cred s-o fi sancționat, așa, ca s-o usture, nici pe  Lia Olguța Vasilescu când i s-a adresat domnului Klaus Iohannis cu apelativul „nemțoiule”, sau altădată când l-a etichetat un „șef de lagăr de concentrare” (înțelege oricine la cel fel de „lagăr” se referea) sau, iarăși altă dată, când și-a permis să amenințe sentențioasă Ca neamț, să vorbești de gazare, trebuie să ai mult curaj”.

Doamna Olguța este o recidivistă a discriminării și nimeni, nici măcar CNDC, n-are ac de cojoul ei.

Fără teamă de CNCD sau de altcineva, doamna Șoșoacă s-a dezlănțuit luni din nou, într-o tiradă fără egal. Începând prin a reedita cuvinte deja rostite:

„Bă, Iohannis, nu e nici Guvernul tău, nici Parlamentul tău, nici tu măcar nu ești președintele tău. Nu e poporul tău și nu e țara ta, băi. E țara și poporul nostru. Iar tu ești o slugă. Voi toți din Parlament și Guvern sunteți slugile poporului român, plătiți din bani publici. Să vă intre bine în cap, slugi, asta să țineți minte!”.

N-am auzit vreun comentator, un analist, un editor sau altcineva să se exprime cu apelativul „Fă, Șoșoaco!”.  Pur și simplu, nu și-a permis nimeni.

Nu i-au permis cei șapte ani de acasă, pe care mi-e teamă că nu i-a absolvit nici doamna senator, nici colegul Ciolacu, maestrul apelativelor de birjar, nici Liviu Dargnea, care îl etichetase pe „prietenul” Ponta ca „șobolan”, nici C.V. Tudor, nici patriarhul tuturor pesediștior, Ion Iliescu, care i se adresase unui ziarist cu apelativul „măi, animalule”, nici urmașul Năstase, care invita jurnaliștii să-i numere ouăle, nici mulți alții…

„…mulți alții, probabil tot din PSD” – vor insinua poate unii în gând. Nu le dau satisfacție, nu neaparat de acolo. Impolitețea este universală, bădărănia globală, iar despre prostie spunea Einstein că este ca și Universul, nemărginită. 

Dar nicăieri toate acestea nu se regăsesc mai în largul lor, mai ca acasă, decât în partidul fondat de Ion Iliescu, finisat cu măiestria lui Ponta, desăvârșit cu filosofia lui Dragnea, adaptat la șmecheriile Dăncilei și căruia se căznește să-i dea o strălucire în plus domnul Marcel Ciolacu, singurul din ei care n-a aterizat încă în lada de gunoi a istoriei.

Dar nu e timpul trecut. Așteaptă istoria, așteaptă lada, așteaptă gunoiul și – fără falsă modestie –  aștept și eu…


Ai ajuns până la finalul acestui articol! 👏 Noi iți dăm un mare Like. Ne dai și tu? 👇