Suntem în continuare prinși în distorsionările originare ale grupării din jurul lui Ion Iliescu, care au ridicat o plasă de siguranță pentru ca aceia care au ucis și apoi uzurpat ceea ce societatea a făcut bine să scape nu doar nepedepsiți, dar și cu pârghiile de a controla resursele și de a manipula drumul democratic al țării.
În operațiunea de distorsionare și în cele din urmă de uzurpare a voinței populare se găsesc germenii clivajului care a ținut România nu doar în stare de tensiune, într-o formă de complicitate cu punerea în scenă a răului cel mai mic, ci și vulnerabilă în fața Rusiei.
Diversiunea din 1989, scrie fostul procuror militar Călălin Ranco Pițu, coordonată de gruparea politico-militară condusă de Ion Iliescu – aripa politică – și generalul Nicolae Militaru – aripa militară, a asigurat o continuitate dramatică a controlului resurselor țării de către oameni legați direct de Moscova, prin GRU, mai ales.
Teza procurorului, în rechizitoriul Dosarului Revoluției, întors însă din drum, este aceea că Ion Iliescu nu a asigurat doar o conducere politică, prin CFSN, ci una politico-militară, care a dus la cea mai perfidă complicitate între cei care au ucis români ieșiți în stradă pentru libertate și cei care au orchestrat crimele de după 22 decembrie, într-o lovitură de stat prin care pârghiile controlului – politic, militar, informațional – au fost confiscate de Iliescu, Voican Voiculescu, Brucan și Militaru.
Diversiunile dramatice din acele zile au lăsat în mentalul colectiv germenii manipulărilor sistemice din ultimii 35 de ani, pe de o parte și, pe de altă parte, o relație disfuncțională și pervertită cu autoritățile politice, văzute cel mai adesea ca având o agendă diferită de cea socială/societală. Dincolo de asta, însă, au plantat semințele pe care Rusia, cu concursul tip idiot util sau intenționat al unor oameni din instituțiile autohtone, le crește acum la București.
“Ceea ce este cert însă este că, după 1989, Ion Iliescu a încheiat un tratat cu Uniunea Sovietică (Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie - 5 aprilie 1991) și nu a intenționat sub nicio formă să ancoreze România în structurile euro-atlantice.
Poziția lui Iliescu este importantă pentru că ea modelează și astăzi o parte din spectrul politic: un curent anti-occidental latent, o întoarcere spre Moscova evitând în același timp o dependență prea mare, o manevră între Est și Vest, cu un naționalism suveranist care asigură suprastructura ideologică. Această gândire are rădăcini profunde în România - liberalii au propagat în perioada interbelică "Prin noi înşine", legionarii doreau un stat național autosuficient, iar comuniștii nu s-au dezmințit în această privință”, argumentează istoricul de origine elvețiană Oliver Jens Schmitt, într-un text publicat pe spotmedia.ro.
Imediat după preluarea puterii politico-militare, scrie Ranco Pițu într-un volum de sinteză a rechizitoriului prin care Parchetul l-a acuzat pe Ion Iliescu de crime contra umanității, gruparea Iliescu – Militaru a repus în poziții de forță militari care colaboraseră, într-o formă sau alta, cu GRU sau KGB, ceea ce a dus, argumentează fostul procuror, la o re- KGB-izare a României.
Asta nu a presupus însă o lovitură de stat dată din afara României, ci una care a confiscat o revoluție populară legitimă, în beneficiul unei grupări autohtone.
Este o teză susținută și de istoricul francez Thierry Wolton și pe care Ruxandra Cesereanu o integrează la teoriile hibride despre Revoluția din 1989: o revoluție pură, începută la Timișoara, pe care au confiscat-o, denaturat-o și manipulat-o Ion Iliescu și cei din gruparea care a preluat puterea.
“La Timișoara a fost o revoluție populară. Dar mărturiile spun că revoluția anticomunistă din România a eșuat, pentru că era deja în mișcare o direcție neocomunistă, în frunte cu Ion Iliescu, care a confiscat revolta populară. Ceaușescu a fost eliminat, pentru că ar fi putut să vorbească și ar fi avut multe de spus, mai ales că era vorba despre oamenii lui. Și atunci îl ucidem și luăm liniștiți puterea. Revoluția din România a dus în final la ceea ce-și dorea Gorbaciov. Putem discuta despre calitatea democrației în Ungaria și Polonia, însă ea există, cu alternanțe democratice la putere. România a fost îndelung blocată de către actualul PSD, moștenitorii comunismului”.
Diferența pe care o face Wolton însă e dată de rolul pe care îl acordă și Securității:
“Singura țară în care planul lui Gorbaciov a funcționat a fost România, unde cripto-comuniștii, să-i numim astfel, au reușit să confiște revoluția populară care l-a înlăturat pe Ceaușescu. Acest „succes” se datorează, fără îndoială, eficienței Securității care și-a păstrat suficientă putere, pentru a impune această cale. Acest trecut explică de ce României i-a fost întotdeauna atât de greu să construiască un regim democratic veritabil, debarasat de corupție, în primul rând”.
Cine a caștigat, Partidul sau serviciile, în 1990?
De altfel, nici istoricul Dennis Deletant, în interviul pe care mi l-a acordat în 2019, nu vede o ruptură de nivel între Partidul Comunist și Securitate, ci mai degrabă o simbioză de tipul o mână o spală pe cealaltă:
"Sunt legate. Dacă analizam actul de constituire a Securității, la punctul doi, din câte țin minte, scrie că Direcția Siguranței Poporului este înființată ca să ocrotească Republica Populară Română. Republica, nu poporul român, Republica Populară Română, în frunte cu Partidul Comunist Român. Deci era un stat polițienesc prin definiție. Securitatea apăra un singur partid".
La fel de nuanțat și adept al teoriei hibride este și istoricul polonez Adam Burakowki, în interviul pe care mi l-a acordat: “După mine, ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost un amestec de trei curente: primul este cel al revoluţiei populare, de pe stradă, al doilea este revolta aparatului înalt, al celor care îl înconjurau pe Ceauşescu şi al treilea curent este influenţa, nu spun diversiunea, cercurilor străine, mai ales din Uniunea Sovietică. /…/
Este foarte clar. Înainte de 22 decembrie, au fost ucişi 162 de oameni, iar între 22 decembrie şi 10 ianuarie 1990 au fost ucise 942 de persoane, semnificativ mai mult. Cine a tras?, este o întrebare care se repetă în România. Am văzut un steag românesc, unde scria ”Cine a tras?” şi toată lumea ştie despre ce este vorba.
Dacă îmi puneţi această întrebare, nici eu nu ştiu cine a tras, aştept rezultatul investigaţiei şi e bine că se investighează”.
De la interviul cu Adam Burakowski au trecut alți câțiva ani și investigația privind Revoluția e încă o dată întoarsă din drum, iar asta înseamnă că germenii polarizării și conspirațiilor încă fertilizează.
Aici este și un semnal de alarmă: semințele aruncate în ultima perioadă în România de grupurile retrograde care luptă să rămână încă la controlul resurselor, dar și de Moscova, vor crește la următoarele alegeri, atâta vreme cât ruptura de reprezentare politică se acutizează, cu mandatul celui mai păgubos președinte al României prelungit.