Legea pensiilor speciale, cu modificările aduse conform deciziei CCR referitoare la pensiile magistraților, este foarte departe de scopurile propuse, adică echitate și sustenabilitate.
Este un fel de încropeală cu niște ciuntiri minore în speranța că CE va înghiți gălușca sub presiunea unui context teribil, cel care a făcut și ca votul final pe noua formă a legii să treacă aparent neobservat de opinia publică.
Principala chestiune ratată de această lege este că nu elimină decât un număr infim de pensii speciale.
Că eliminarea nu putea fi făcută decât pentru viitor este corect, degeaba ne enervează CCR. Principiile dreptului câștigat, ale stabilității și predictibilității raporturilor juridice nu pot fi înfrânte, chiar dacă scopul punctual ar fi nobil.
Din același motiv este doar o chestiune de timp ca, pentru identitate de motive, și parlamentarii care au apucat să iasă la pensie să își recapete pensiile speciale în plată la momentul intrării în vigoare a legii care le-a eliminat.
S-a mai întâmplat o dată și foștii parlamentari au recuperat inclusiv pensiile neplătite până la decizia CCR. De această dată va dura un pic, pentru că legea a ajuns la CCR doar pentru pensiile magistraților, la sesizarea ICCJ, iar foștii parlamentari o atacă prin excepție în cadrul unui proces. Dar finalul este inevitabil același.
Pentru viitor, însă, nimeni nu a reușit să explice de ce funcționarii parlamentari, personalul Curții de Conturi și, mai ales, toți angajații instituțiilor din sistemul de apărare și ordine publică primesc pensii speciale, fie ele și un pic tunse.
Dacă se poate înțelege de ce un militar, un pompier care lucrează în condiții speciale, de mare risc real, care se expune, prin fișa postului, riscului letal poate primi o pensie specială, e greu de înțeles de ce o primește un angajat care face o muncă banală de birou, cu riscul maxim de a se răni cu un capsator sau a se opări cu o cafea.
Din start așadar legea ratează limitarea pensiilor speciale la categoriile minimale pentru care acest beneficiu poate fi discutat.
În ceea ce îi privește pe magistrați, existența pensiei speciale în completarea celei contributive nu mai poate fi decât subiectul unei discuții teoretice. Repetate decizii ale CCR au consolidat existența ei.
Să zicem că într-o oarecare măsură a fost rezolvată problema cuantumului, care nu mai poate depăși ultimul salariu în plată.
Dar rămâne problematică vârsta de pensionare. Și din acest punct de vedere am sărit dintr-o extremă în alta.
Forma respinsă de CCR a legii era practic lipsită de tranziție. Brusc, pentru cei născuți din 1976 vârsta de pensionare devenea 60 de ani. Cum mulți dintre judecători au deja decizia de pensionare în buzunar și nu trebuie decât să depună solicitarea la CSM, efectul ar fi fost o golire a sistemului judiciar deja în criză mare, parțial responsabilă cel puțin pentru durata mare a proceselor.
Dar noua formă a sărit în extrema cealaltă. Vârsta de pensionare va crește cu 4 luni în fiecare an, ceea ce ar presupune ca la 60 de ani să se ajungă abia în 2062. Adică ar beneficia de vârsta sub 60 de ani de pensionare și magistrați care încă nu au intrat la Facultatea de Drept.
În cazul magistratilor, însă, vârsta și cuantumul pensiei nu sunt neapărat principalele probleme. Până la urmă, un statut special exista și pe vremea când lumea ieșea în stradă pentru justiție.
Dar, pe de-o parte, oamenii sunt profund nemulțumiți de lipsa de calitate a actului de justiție, adesea imputabilă nesimțirii unor magistrați, nu doar supraaglomerării instanțelor și instabilității legislative.
Dacă oamenii ar simți că primesc un serviciu de calitate în schimbul efortului financiar de remunerare a magistraților, tensiunea ar fi cu mult mai mică.
Pe de altă parte, este vorba despre sfidare și aroganță. Judecătorii sunt singura categorie care și-a majorat pensiile și salariile prin propria lor voință, adică prin hotărâri judecătorești.
Desigur, nicio categorie nu poate fi exclusă de la justiție și cum, potrivit Constituției, în România, actul de justiție nu poate fi înfăptuit decât de instanțele de judecată, inevitabil judecătorii sunt judecați tot de judecători, inclusiv în privința chestiunilor salariale.
Dar dincolo de ceea ce pot face legal, ar trebui să fie o inhibiție a moralității, a bunului simț, a decenței, de așteptat de la oameni care împart dreptatea.
Poziția lor superioară nu este înțeleasă și cu obligațiile ei, inclusiv etice, ci doar cu drepturile ei, devenite dictatoriale.
Și frustrarea societății este cu atât mai mare cu cât pentru acoperirea deficitului la buget, 1% din PIB doar pentru pensiile speciale, contribuabilul obișnuit este jupuit de încă o piele.
Una peste alta, legea pensiilor nu știm ce economie la buget aduce, nu a fost comunicat impactul bugetar, nu face nici măcar economia pentru viitor pe care putea să o facă, nu aduce nici echitate. Și nici măcar ca populism nu mai păcălește pe nimeni.