Un corp de clădire a unui internat din Odorheiu Secuiesc s-a prăbușit în după-amiaza zilei de luni, 18 decembrie, un elev a murit, iar trei sunt grav răniți.
La 34 de ani de la Revoluție, copiii aflați în grija autorităților încă mor din cauza neglijenței, corupției și iresponsabilității adulților plătiți din bani publici ca să-i protejeze.
În decembrie 1989, jurnaliștii și fotoreporterii publicației franceze Paris Match au realizat un instantaneu cu un puști de 14 ani cu părul blond și ochi verzi, scăpărători, învelit în steagul României.
Revoluția avea nevoie de un simbol, de o poveste, iar adolescentul Florin Vieru, participant la evenimente, care trăia pe străzi la acea vreme și din mila unor consăteni, a devenit „micul Gavroche”, imaginea schimbării unui regim dictatorial de revolta oamenilor nemulțumiți.
Astăzi are 48 de ani, e căsătorit, cu doi copii, o fată și un băiat de 23 și 27 de ani, iar acea fotografie i-a schimbat viața.
Lagărele copiilor
La câteva luni de la tragicele evenimente din decembrie 1989, opinia publică din România, dar și cea internațională urmau să descopere cu groază modul inuman în care erau tratați și ținuți copiii „orfani” din instituțiile de îngrijire a minorilor.
„Pereți gri, tavan alb, podea de ciment, fără jucării, fără poze. Mult mai rău decât corpurile lor bolnave – nefiresc de albe, cu membre ca niște bastoane, trunchiuri firave, acoperite de capete uriașe, bombate – era zgomotul pe care îl făceau copiii. Era un sunet clic-clic-clic, uscat, nu puternic, asemănător cu zgomotul pe care-l face o insectă mare. A durat ceva timp până ne dăm seama că e scrâșnitul din dinți”, a scris jurnalistul de investigație John Sweeney, în cartea sa „The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu” (Viața și Timpurile de Groază ale lui Nicolae Ceaușescu), publicată în 1991.
„Stăteau întinși, unii dintre ei, patru într-un pătuț, presărați cu muște precum coacăzele pe un aluat de plăcintă. Asistentele care aveau grijă de ei m-au impresionat că făceau tot ce puteau, dar păreau lipsite total de pregătirea medicală, fără medicamente adecvate, echipament medical, picături, scutece și mâncare pentru copii. Erau, în total, trei asistente și două femei de serviciu care îngrijeau 107 copii. Nu erau doctori de gardă în ziua aceea”, a relatat reporterul britanic vizita sa la Căminul Spital de la Plătărești.
În ziarele și pe micile ecrane din toată lumea au rulat la începutul anilor ’90, zile întregi, imagini cu copiii uitați ai României, închiși în adevărate lagăre de exterminare, numite cămine-spital, în care cei mai mulți mureau în urma infectării cu HIV și virusuri hepatice.
Program de ucidere sistematică
În urmă cu o săptămână, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a publicat rezultatele unei investigații despre „Programul de ucidere sistematică a copiilor din Căminele-spital ale regimului Ceaușescu”.
„Începând cu anul 1966, regimul Ceaușescu a inițiat una dintre cele mai restrictive şi agresive politici pronataliste, care a generat un număr impresionat de victime, cu referire atât la femeile decedate în urma întreruperilor ilegale de sarcină, peste 10.000 de femei, cât mai ales la abuzurile şi relele tratamente la care au fost supuși copiii instituționalizați”, se arată în comunicatul dat publicității de IICCMER, instituția care a realizat investigația.
„Creșterea forțată a populației, în baza unei decizii administrative a regimului, inspirată direct de Nicolae Ceaușescu, fără o pregătire prealabilă a infrastructurii instituționale și administrative necesare îngrijirii și creșterii unui număr mult mai mare de copii față de perioada precedentă, a generat o serie de efecte sociale dramatice.
Pe lângă creșterea exponențială a mortalității materne şi infantile, unul dintre efectele majore a fost <explozia> numărului de copii cu malformații congenitale grave, afecțiuni fizice şi psihice, diverse boli ereditare sau dobândite după naștere, dar și o creștere masivă a numărului copiilor abandonați și a celor orfani”, se mai arată în raportul investigației.
„Toate aceste efecte, rezultat direct al interzicerii avortului cu scopul creșterii rapide a populației, au fost ascunse de către regimul comunist. Urmare a politicilor oficiale de reducere a cheltuielilor sociale, printre care cele din sănătate și asistență socială, regimul a luat decizia internării copiilor considerați <irecuperabili> în cămine izolate, majoritatea aflate în spațiul rural, în condiții insalubre, subnutriți, subdezvoltați, unde un număr impresionant dintre ei şi-au găsit sfârșitul.
Din perspectiva politicii regimului Ceaușescu, care se regăsește formulată în documentele oficiale, copiii <irecuperabili>, instituționalizați, erau considerați o povară pentru cheltuielile publice, urmare a faptului că întreținerea lor pe termen lung presupunea asistență medicală și socială continuă”, se mai arată în investigația IICCMER.
Apel către procurori
Cel puțin 472 de copii au murit în căminul-spital de la Plătărești, aflat la 29 de kilometri de București, se arată în plângerea penală făcută de IICCMER la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție „privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați”.
„În perioada februarie 1978 - iunie 1991, în Secția de minori a Căminului Spital Plătărești au fost internați un număr de 881 de minori. Conform actelor de deces, 436 de minori au murit în timpul internării, iar 38, la scurt timp de la părăsirea Căminului”, a subliniat profesorul universitar Florin Daniel Șandru, cel care a coordonat investigația.
„Fac un apel la procurori… avem de-a face cu un tipar, avem de-a face, în mod clar, cu un program de exterminare. (...) Îi rog să se raporteze, cel puțin cu privire la acest nou denunț, aşa cum merită, cu celeritate, încât, în cel mai scurt timp, cei responsabili să fie aduși în fața Justiției. Societatea românească nu mai poate purta şi această povară istorică după sine.
Sunt deja prea multe: represiunea din anii ’50 - ’60, torționarii, represiunea din anii ’70 - ’80, (...) Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei. Acestea, toate, în condițiile în care avem o tendință nostalgică, bazată pe ignoranță şi pe minciuni, în creștere, după epoca Ceaușescu, după epoca în care eram, vezi Doamne, suverani şi independenți…”, a mai declarat profesorul Florin Daniel Șandru, directorul executiv al IICCMER.
VIDEO. Imagini șocante, filmate în căminele-spital din România, la începutul anilor '90, prezentate de televiziunile din SUA - Sursa: The American Player/ YouTube
Hățișul de suferință a unei țări eșuate
48,1% dintre români, la 34 de ani de la prăbușirea comunismului, cred încă faptul că regimul politic dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu a fost „un lucru bun pentru România”, arată datele unui sondaj dat publicității de INSCOP în urmă cu o săptămână.
Pe bulevardul Uverturii din București, în cartierul Militari, funcționa înainte de 1989 un cămin pentru fete minore și orfane.
Multe aveau cel puțin un părinte, dar fuseseră abandonate de mame singure, fără posibilitatea de a le crește. Fetele învățau la școala generală 156, la care era arondat căminul, foarte aproape de blocul în care locuiam.
Erau prezente în fața „alimentării” de pe bulevard, în fața „centrului de pâine” sau a „tutungeriei”. Întotdeauna murdare, în timpul iernii cu prea puține haine călduroase pe ele, singure sau în grup, principala ocupație era cerșitul sau furtul de prin magazine. Încercau să supraviețuiască.
Oamenii le ajutau cât puteau, dar nimeni nu avea mare lucru de dat în acele vremuri, supraviețuirea individuală aflându-se pe primul loc în preocupări.
Destul de des, la cămin sosea o salvare, una dintre fete fiind dusă la spital, răpusă de frig, de infecții sau de lipsa de hrană, pierzându-se, apoi, în hățișul de suferință al unei țări eșuate.
Elevele nu aveau vizitatori, nu primeau pachete, trăiau izolate la marginea unei societăți care nu le oferea nicio șansă.
Aproape jumătate dintre români au uitat, nu vor să-și amintească sau n-au trăit în acele vremuri, iar în familie sau la școală, nimeni nu le-a vorbit despre ororile îndurate de copiii României.
„Un băiețel mic stătea întins pe un pătuț, clătinând din cap și rostogolindu-se încoace și încolo, încoace și încolo. Îl chema Emil Teodorescu și împlinise patru ani. Avea jumătate din lungimea fiului meu, care nu trecuse de doi ani. Mama lui, a spus asistenta, a încercat să facă un avort, dar nu a reușit. Copilul suferea de hepatita B. Asistenta… a spus că majoritatea celor internați sunt din București. Înainte de Revoluție aveau 1,9 lei pe zi alocați fiecărui copil, pentru medicamente”, a mai scris jurnalistul britanic John Sweeney, care lucrează și azi, fiind unul dintre cei mai prolifici corespondenți din Ucraina, unde se află de la începutul războiului.
Sunt puține șanse ca procurorii să se ocupe cu seriozitate de plângerea făcută de IICCMER. Cel mai probabil, acest nou dosar, cu alte crime ale comunismului, se va rătăci prin labirintul sistemului juridic, care nu a reușit, de peste trei decenii, să răspundă la o întrebare simplă, pusă de sute de mii de oameni, an după an: „Cine a tras în noi?”