La începutul verii, România era zguduită de o serie de crime șocante. Mai întâi fetița din canapea, apoi cuplul înjunghiat în parc la Craiova și dublul omor de la Timișoara. Intrasem sub semnul unei violențe extreme, cum a evoluat acest fenomen infracțional, care sunt factorii declanșatori, ce rol au rețelele sociale, jocurile video, care sunt vulnerabilitățile?
Erau întrebări la care am căutat un răspuns profesionist, cu atât mai necesar cu cât în spațiul public au apărut multe pseudoanalize total nefundamentate, ba chiar pe alocuri abracadabrante, al căror singur scop era să șocheze suplimentar. Iar oamenii trebuie să știe adevărul, inclusiv preventiv.
Am optat pentru un interviu cu unul dintre cei mai titrați polițiști de omoruri din țară, școlit la FBI, cu 18 ani de carieră din care 14 dedicați exclusiv anchetării omorurilor, cu cazuri celebre în CV, zero autori necunoscuți în cei 7 ani cât a condus Serviciul Omoruri din București, ajuns la conducerea unei structuri de elită chemată apoi să rezolve cazuri dincolo de competența teritorială, cum a fost teribilul Caracal. Comisarul șef Radu Gavriș, actual director adjunct al Poliției Capitalei, o prezență rară în presă, din motive pe care tocmai aveam să le deslușesc.
Aprobare de la miliție
Conform unei proceduri pe care la momentul respectiv nu am pus-o sub semnul întrebării, pornind de la prezumția de bună-credință, am solicitat aprobare pentru interviu șefului structurii de poliție unde lucrează comisarul Gavriș, adică directorului general DGPMB chestor Bogdan Berechet, specificând din capul locului că nu urmăresc sub nicio formă analiza anchetelor mai sus menționate, ci o analiză criminologică, inclusiv în timp, a unui fenomen infracțional.
Răspunsul a venit după 5 zile de insistențe. Mai întâi, oral, purtătoarea de cuvânt a DGPMB, dna Crina Eșanu, mi-a comunicat că ar trebui să aștept o analiză a IGPR pe această temă, pentru a lua de acolo informațiile pe care le doresc. Apoi în scris, la solicitarea mea ferma, laconic, la modul „nu vrem pentru că nu vrem”. Aici primul răspuns integral al chestorului Berechet.
Adică șeful Poliției Capitalei a refuzat nemotivat o solicitare de interes public indubitabil și motivată a unui jurnalist, ba chiar și-a permis ca prin purtătorul de cuvânt să îi dea indicații și să îi facă agenda jurnalistului.
În fața abuzului milițienesc, i-am solicitat ministrului de Interne Predoiu să analizeze speță și să ia o decizie. Dl Predoiu mi-a răspuns elegant avocățește, trimițându-mă înapoi la dl Berechet. Citește aici răspunsul ministrului Predoiu.
Am revenit la dl Berechet cu o argumentație și mai detaliată a intenției mele, în fapt (oportunitate, interlocutor, obiective) și în drept. Aici integral.
Situația devenea însă grotescă. Un jurnalist care vrea să facă analiza unui fenomen infracțional cu unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu era pus în situația să argumenteze pe pagini întregi în fața unui polițist cu mentalitate de milițian.
Răspunsul milițianului a fost tot negativ, tot după o săptămână de gândire, de această dată însă ceva mai amplu, dar mai tâmp. Dl Berechet își asumă, de această dată explicit, să indice jurnalistului cu cine să discute și despre ce să discute – aici răspunsul integral.
După cum punctează președintele sindicatului Europol Cosmin Andreica, „este foarte greu să înțeleg de ce, pe de-o parte, instituția este nemulțumită de felul în care jurnaliștii reflectă activitatea polițiștilor, iar pe de altă parte refuzăm să permitem exprimarea publică, comunicarea cu societatea, a unor polițiști pe o temă legată de competența lor, ceea ce ar fi benefic și pentru public, și implicit pentru instituție”.
Am făcut la rândul meu o revenire la ministrul de Interne, am primit un nou răspuns avocățesc, ca o spălare pe mâini – Aici, integral.
Ordinul de ministru folosit abuziv
Răspunsul dlui ministru Predoiu are totuși meritul de a confirma oficial pretinsa bază legală pentru care jurnaliștii trebuie să se milogească de un milițian să aprobe un interviu.
Este vorba despre Ordinul ministrului de Interne 201/2016, articolul 7, alin. (1), semnat de ministrul Dragoș Tudorache, potrivit căruia: „Conducerea fiecărei instituţii/structuri MAI răspunde de organizarea şi desfăşurarea activităţii de informare publică şi relaţii publice, de selecţionarea personalului şi de modul de creare şi gestionare a imaginii instituţionale”.
L-am întrebat pe fostul ministru Dragoș Tudorache dacă aceasta a fost intenția cu care a emis OMAI 201/2016. Nici vorbă, desigur! Ordinul avea că scop să facă ordine în comunicarea publică instituțională a MAI, nu să devină un instrument de abuz împotriva libertății presei:
„Ordinul citat a avut că scop organizarea activității de comunicare la nivelul Ministerului și structurilor subordonate. Este fondat pe un principiu general aplicat la nivelul oricărei administrații publice, și anume că doar persoanele sau departamentele expres desemnate au responsabilitatea comunicării publice și a relației cu presa (purtători de cuvânt sau departamente de comunicare). Restul personalului poate lua poziții publice doar cu aprobare ierarhică.
Ca la orice normă/regulă, exista litera - interpretarea strictă - și spiritul său. În spiritul Ordinului, intenția mea la acel moment nu a fost în niciun caz restricționarea abuzivă a accesului presei, a opiniei publice în general, la informația și expertiza Ministerului și funcționarilor săi.
Există cadre a căror competență și experiență sunt relevante pentru informarea publică, ele nu ar trebui blocate din a comunica, ci ar trebui încurajate și promovate. Eu unul așa văd spiritul regulilor de comunicare publică într-o administrație, și așa cred că ar trebui să le aplice și actuala conducere MAI“.
Președintele Sindicatului Europol, Cosmin Andreica, arată însă că OMAI 201 nici măcar nu era aplicabil în acest caz „pentru că interviul nu viza aspecte legate de activitatea curentă actuală a dlui comisar șef Gavriș, ci o analiză a unui fenomen din perspectiva experienței sale profesionale. Nu este vorba nici despre cazuri pe care le anchetează, deci cu risc de divulgare a unor informații”.
De altfel, după cum i-am explicat, degeaba desigur, dlui Berechet, același OMAI precizează în art 12 care sunt obligațiile angajaților MAI când comunică cu presa, inclusiv punctul b „în afara cadrului oficial să facă numai declaraţii în nume personal”.
Ceea ce pentru orice om alfabetizat înseamnă că OMAI 201 face distincția între comunicarea în numele instituției și cea în nume personal, așa cum ar fi fost interviul de analiza criminologică bazat pe experiența și expertiza comisarului șef Gavriș.
Interesant că șefa Poliției Rutiere București, fosta colegă de promoție și deosebit de apropiata prietenă cu Bogdan Berechet, a dat un interviu, cu aprobare e de presupus, despre consumul de droguri. De ce nu a fost trimis jurnalistul să ia informații în baza Legii 544 de la IGPR sau să discute cu cei de la Narcotice?
„Miliția despească”
Explicația refuzului interviului cu comisarul șef Gavriș este simplă și simptomatică pentru starea Poliției. A formulat-o deschis Cosmin Andreica:
„Este foarte probabil ca solicitarea dvs, deși vorbim despre o chestiune obișnuită, curentă, în care un jurnalist solicită interlocutori din partea instituției, să fi fost discutată inclusiv la vârful conducerii MAI, cu secretarul de stat Despescu. Pentru că în presă au voie să apară numai polițiști din ‘gașca’ lor.
Din câte cunosc, dl Gavriș este în continuare sub o aură neagră, de când s-a opus detașării ilegale în Harghita dispuse de Liviu Vasilescu, la acel moment inspector general al Poliției Române și a câștigat procesul cu IGPR. La nivelul MAI există o castă care controlează tot și doar oamenii agreați de secretarul de stat Despescu pot să apară în prim plan.”
Cazul acesta de încălcare crasă și nerușinată a libertății presei este așadar o mostră reprezentativă pentru funcționarea Poliției Române, ajunsă o feudă personală a secretarului de stat Despescu, atât de gonflat încât se consideră îndreptățit să aibă o uniforma specială, uniforma de „despesc”.
Poliția Română a devenit „miliția despească” pe care feudalul a populat-o în toate pozițiile importante cu țuțerii săi, așa cum este și Bogdan Berechet. Șeful IGPR nu face excepție. Dl Matei nu a făcut nici măcar o ședință operativă cu subordonații sai, toate sunt ținute de Bogdan Despescu, ca să nu se uite cine e șeful.
Despescu decide cine unde e pus, cine ce face, cine are voie să vorbească și cine nu are voie să vorbească și cu cine. „Miliția despească” s-a scufundat în ineficiență și în tot felul de scandaluri.
Este miliția în care șefii negociază prin biserici noaptea cu mafioții, aduși din concediu de Despescu, după care devin șefi de anticorupție unde cheamă la ordine pe cine deranjează „prietenii”. Este miliția în care un polițist scuipă o femeie pe stradă, iar șefii lui - în loc să ancheteze legal - îl dau pe mâna soțului potent și nervos al femeii.
Este miliția care habar nu are nici măcar de ce a fost aruncată în aer mașina de la Arad, miliția incapabilă să oprească un pensionar cu un cuțit să omoare doi oameni.
Și pentru toate acestea stăpânul suprem nu răspunde. Întotdeauna altul este aruncat în fața autobuzului, inclusiv ministrul (Predoiu va fi următorul). În scandalul azilelor a plătit doar un șef de IPJ, întâmplător sau nu unul de care sds Despescu oricum voia să scape pentru că nu avea telefonul plin de balele lui. Doar centrul „despesc” e intangibil.
„Miliția despească” e decimată numeric, demotivată pentru că orice urmă de competență este aspru pedepsită dacă nu ești preșul „despesc”.
Dl Gavriș, de exemplu, nu mai coordonează în București Omorurile, ci poliția animalelor și cea școlară. Urmează ascuțitul creioanelor și coordonarea femeilor de serviciu, doar-doar l-or împinge la pensie.
În „miliția despească” polițiștii adevărați nu numai că au mari dificultăți să își facă treaba și să reziste, dar nici măcar să vorbească în nume personal despre ceea ce știu mai bine nu au dreptul. Iar jurnaliștii, neiubitori de „despesc" primesc indicații despre teme și interlocutori. La presă nu sunt îngăduiți decât lingătorii de pantofi ai „despescului”.
Până la ministrul Predoiu, care măcar mi-a răspuns personal (am certitudinea datorită stilului și conținutului inaccesibil unui milițian), solicitările presei care priveau poliția sau jandarmeria nici măcar nu ajungeau la ministru, chiar dacă îi erau adresate, ci erau direcționate direct spre sds Despescu.
Cu această „miliție despeasca” feudală vrea dl Predoiu să intre în Schengen, cât o fi dl Despescu din Buzăul premierului Ciolacu și cât o fi de susținut de SRI?