În sală sunt în jur de 150 de spectatori. Mai sunt câteva locuri libere, dar e firesc. Spectacolul a beneficiat de foarte puțină publicitate.
Am ajuns să-l văd datorită unor prieteni care fac parte dintr-o „rețea secretă” de pasionați de teatru, nescăpând nimic din ce se joacă pe scenele bucureștene.
Întunericul încurajat de decorul auster se împletește cu durerea, iar puțina lumină, care pictează chipurile personajelor, amplifică o suferință greu de suportat de spectatori ce țâșnește din textul Svetlanei Aleksievici, dar și din interpretarea consistentă a celor șapte actrițe.
Yuri Kordonsky a luat cartea „Băieții de Zinc” a scriitoarei belaruse, laureata premiului Nobel pentru literatură în 2015, și a transformat-o într-un text dramatic valoros.
Volumul este unul de interviuri, publicat pentru prima dată la Moscova, în anul 1990, care a provocat un adevărat șoc în elita culturală a Uniunii Sovietice exact cu un an înainte ca URSS să se prăbușească.
Svetlana Aleksievici a realizat o serie de discuții cu mamele unor soldați din URSS care au murit în războiul din Afganistan.
În anul 1979, Kremlinul invadează țara vecină, încercând s-o încorporeze în Uniunea Sovietică, dar marii armate i se opun mujahedinii, luptători locali, care reușesc să reziste un deceniu și să provoace pierderi importante forțelor sovietice, care se retrag zece ani mai târziu.
Pe parcursul războiului, în jur de 50.000 de militari din URSS au murit sau au fost dați dispăruți, iar titlul cărții e inspirat de sicriele din zinc, închise ermetic, în care trupurile celor uciși erau trimise acasă.
O profeție
Marele talent al Svetlanei Aleksievici e capacitatea de a descrie durerea mamelor soldaților morți, pusă în contextul unui conflict absurd, fără miză, provocat de un sistem dictatorial disfuncțional.
Scriitoarea călătorește pe firul suferințelor acestor mame și descrie incapacitatea Rusiei de a trăi în pace, nevoia continuă de a crea conflicte pentru ca elita care deține puterea să se mențină la conducere pe termen nedefinit.
Cartea a fost un duș rece pentru societatea rusă: Publicată la câteva luni după prăbușirea zidului Berlinului și dispariția regimurilor comuniste din Europa de Est, a reprezentat și o profeție despre iminenta prăbușire a Uniunii Sovietice.
Și, iată, după 33 de ani, „Băieții de Zinc” se întorc, marcând un ciclu istoric, într-un dezastru mai mare, pe steroizi, cum se spune, în războiul din Ucraina.
În jur de 300.000 de soldați ruși au murit, sunt dați dispăruți sau au fost răniți grav de la începutul conflictului. Ceea ce transformă invazia începută în februarie 2022 într-o catastrofă de cel puțin șase ori mai mare ca invadarea Afganistanului.
Dați-mi picioarele înapoi!
Spectacolul de la Bulandra e bine jucat, ridicându-se la nivelul unuia pus în scenă la National Theatre, din Londra, în opinia mea, vârful artei dramatice globale.
Mariana Mihuț, în rolul scriitoarei Svetlana Aleksievici, e îndurerată și candidă, interpretând partitura unei jurnaliste care află de la mame îndoliate despre relația lor cu moartea, dar mai ales cu viața, ca supraviețuitoare a fiilor uciși.
Calm, doamna Mihuț aduce în fața spectatorilor șase mărturii, una mai dureroasă și mai șocantă ca alta, exprimate cu o puternică emoție de Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Mirela Gorea și Camelia Maxim.
„Dacă războiul vostru a fost o greșeală politică, dați-mi picioarele înapoi”, spune Mariana Mihuț, citind mesajul unui soldat sovietic, rănit în Afganistan.
Spectacolul Teatrului Bulandra se desparte de relatarea jurnalistică a faptelor și sapă adânc, aducând la lumină incapacitatea unui sistem politic dictatorial de a aduce pacea, de a o păstra și de a valoriza individul.
Actrițele au reușit să redea, prin jocul lor, actuala neliniște a oamenilor, surpriza, oroarea și teama provocate de decizia Rusiei de a invada Ucraina.
Folosind dezvăluirile unei ample investigații jurnalistice realizate acum trei decenii, Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Rodica Lazăr și celelalte interprete transportă spectatorii în mijlocul ororilor unor războaie în desfășurare, aflate la câțiva kilometri de noi.
Povara unei morți fără glorie
Chiar acum, o mamă îndurerată din Ucraina și o alta din Rusia primesc sicrie în care se află fiii lor, morți.
În acest moment, în timp ce citiți rândurile de față, ele își pun întrebări la care nimeni nu poate răspunde. Întrebări profunde, intime, unice ce formează și definesc substanța legăturii dintre ea și el, mama și fiul pierdut pentru totdeauna.
Cum poți uita, cum poți merge înainte, cum poți respira când știi că nu se va mai întoarce niciodată?
Toate amintirile, emoțiile, visele, toate clipele în care a fost cu el, i-a vegheat somnul, creșterea, primii pași, nu mai au nicio valoare, s-au risipit în neant ca urmare a unei decizii politice arbitrare.
În opinia mea, spectacolul „Băieții de Zinc” mai transmite ceva publicului, faptul că povara unei morți fără scop și glorie e de mii de ori mai greu de purtat pe umeri de supraviețuitori.
Invadarea Afganistanului de către URSS, în 1979, a fost la fel de gratuită și fără noimă pentru opinia publică din teritoriul sovietic cum a fost și cea a Ucrainei din februarie 2022 pentru ruși.
Regimurile dictatoriale muribunde, care au eșuat în a aduce bunăstare și libertate cetățenilor, pornesc războaie pentru a-și justifica autoritatea, pentru a supraviețui la putere, inducând în societate teama de schimbare.
Aceste conflictele sângeroase fără motiv, fără o miză concretă pentru oameni, produc haos, prăbușesc întregul sistem de valori, generând violență, depresie, alcoolism și degradarea stării de sănătate a populației.
O călătorie incomodă
Svetlana Aleksievici, 75 de ani, „este ca un doctor care cercetează cicatricele unei națiuni traumatizate”, a scris Guy Chazan, Financial Times.
În octombrie 2020, scriitoarea se refugiază la Berlin pentru a evita o arestare iminentă, cerută de Aleksandr Lukașenko, președintele belarus.
A fost o susținătoare a protestelor, începute în luna mai a acelui an, care cereau demisia șefului statului, acuzat că a furat alegerile. A devenit una dintre liderele opoziției belaruse din exil, militând pentru îndepărtarea lui Lukașenko, un președinte corupt, aflat de 30 de ani în fruntea țării.
„Băieții de Zinc” e un „spectacol special”, a spus Mariana Mihuț, unul care merită văzut pentru a parcurge o călătorie incomodă în universul durerii și a absurdității războiului. E o bună ocazie pentru a înțelege că libertatea și democrația sunt valori mai rare decât bănuim, neprețuite și atât de îndepărtate pentru mamele băieților de zinc care nu pot cere socoteală nimănui pentru moartea lor.
