În anii 2000, auto-ironia românească a început să explice opțiunile de pe masă binar și exclusiv în registrul negativ: prostie sau ticăloșie? Ce poate face mai rău țării?
E o formă de raționalizare a unei alegeri inconfortabile, care i-a făcut președinți, pe rând, pe Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. Niciunul dintre ei nu ar fi reprezentat o opțiune pură, ci fiecare a fost distribuit în rolul, și el parte din procesul de raționalizare, al răului mai mic.
Iliescu nu a fost Vadim Tudor, Băsescu nu a fost Geoană, Iohannis nu a fost Dăncilă.
Justificarea prin răul mai mic e, de fapt, o eschivare de la responsabilitate, un argument tehnic care scoate cetățeanul nu doar din registrul responsabilității pentru ce iese de la urne, dar și din orice contract politic ulterior. Nimeni nu vrea să fie complice cu puterea politică rea, mediocră, de impostură sau coruptă, iar o altă percepție a puterii politice este din capul locului invalidată – ne aflăm în zona așteptărilor sociale.
Cartea răului mai mic este însă convenabil politic. Îți cere practic nu să evaluezi competențele și proiectul politic al celui din fața ta, ci să evaluează cantitatea de ticăloșie sau, din contra, de prostie, a celorlalți.
Fiecare dintre cele două e mai riscantă decât cealaltă, în funcție de istoria în care suntem: sunt momente în istorie în care ne descurcăm cu un lider politic inocent intelectual, neechipat pentru mari dezbateri, dar nu am face față unuia ticălos, malign, cu agendă autocratică sau sunt momente în care tocmai mediocritatea intelectuală, care înseamnă și anvergură a ideilor, devine distructivă pentru țară, dar putem face față ticăloșiei.
De fapt, ambele sunt înșelătoare și pot fi explicate prin ceea ce face parte din adevărul/onestitatea ca premisă obligatorie (bias) - altfel spus, nu poți concepe că acela din fața ta nu ar fi onest și așa devii material de dezinformare. Te lași amăgit sau măcar găsești o justificare acceptabilă pentru că l-ai crezut.
Unde suntem acum?
Cu răul cel mai mare scos de Curtea Constituțională din joc, deși era puțin probabil ca Diana Șoșoacă să ajungă în jurul doi, eforturile sunt îndreptate înspre a-l întrona pe George Simion pe scaunul altă dată ocupat de Vadim Tudor și de Viorica Dăncilă.
Cu el în turul doi, amenințarea legionară, extremistă va trebui înlăturată, țara salvată și procesul de raționalizare servit.
Doar că cu greu am putea găsi un specialist în extremism și combaterea extremismului care să-l așeze pe George Simion în cutia cu marii ticăloși ai istoriei, de la Hitler și Stalin până la Putin, sau în cea cu lideri malefici de tipul lui Viktor Orban.
Mai degrabă îl putem așeza în cutia impostorilor, care, în istoria pe care o trăim, nu au magnitudine - George Simion nu poate fi votat președinte al României, oricâte eforturi ar fi depuse să fie împins în răul cel mai mare. Rămâne în registrul minor.
E atunci validă justificarea votului prin răul mai mare, în grila aceasta a ticăloșiei vs. prostie sau trebuie să cântărim cum ar putea arăta președinția fiecărui candidat în parte?
De pildă, în chestiunea avortului, care este una dintre temele tăcute și dureroase ale României, contează ce anume spun candidații și ce ar putea susține ca președinți și mai ales lângă ce alți lideri ai lumii vor fi așezați?
Discuția repornește de la Mircea Geoană, cu o declarație malignă despre dreptul la avort, tocmai pentru că încearcă să lase spațiu pentru ambiguitate, ceea ce în afaceri externe se numește ambiguitate strategică, iar electoral se integrează în ceea ce numește catch-all, adică fuga după voturile tuturor.
"Există situații extreme în care avortul e singura soluție, dar trebuie să fie ultima soluție în situații extrem de severe. /../"Demografic, suntem pe o pantă extrem de periculoasă pentru existența națiunii române. Orice putem face să stimulăm natalitatea /..../ trebuie să educăm tinerele fete care rămân însărcinate, să creăm condițiile să nu aleagă să facă avort", a spus Mircea Geoană la o conferință de presă.
Ne amintim că doar cu câteva săptămâni înainte s-a declarat decrețel, deși cronologic asta e imposibil, ceea ce confirmă mai degrabă apetitul de catch-all, decât o poziționare fermă anti-avort.
Ambiguitatea strategică poate servi în unele teme, dar este extrem de nocivă în altele, cum este aceasta a dreptului la avort - așa cum s-a exprimat Mircea Geoană e o alimentare a polarizării sociale, care, sigur, i-ar putea servi prin aceea că pune o temă pe agendă.
Dar dacă ar fi zis-o ca președinte? Cum s-ar fi auzit în comunitățile vulnerabile, din care România dă jumătate dintre mamele cu vârsta de 15 ani din UE? Cum s-ar fi auzit în spitale, cum ar fi fost speculată de ultra-conservatori și cum ar fi fost transformate în obiecte de război ideologic femeile?
Intelectual, Mircea Geoană e cel mai echipat dintre candidați, alături de Kelemen Hunor. Are anvergura politicii externe, fără doar și poate.
Însă preluarea unor teme polarizante și cu consecințe dure în registrul ambiguității poate fi mai riscantă decât penibilul lui George Simion, pe care însă tocmai astfel de momente copy-paste populiste îl pot împinge, ca într-un gest de frondă, în turul doi.