Un sondaj publicat recent la București confirmă aprecierile pozitive ale românilor pentru președintele Republicii Moldova Maia Sandu (40%), aproape dublu în fața celor negative (21%). Corect. Maia Sandu s-a dovedit a fi o personalitate fermă, neclintită în convingerile sale și atașată valorilor europene, spre care se îndreaptă în prezent și Republica Moldova.
Totuși, doar 5% dintre români au încredere într-o eventuală candidatură a ei la președinția României, în timp ce 76% nu consideră deloc oportun un asemenea demers.
Iarăși, corect. România are nevoie de o personalitate notorie, cunoscută ca atare în spațiul politic românesc, respectată ca om integru, ca om de caracter, corect, cinstit, onest, dar și versat prin experiența sa în lumea dâmbovițeană.
Republica Moldova și-a găsit omul potrivit la locul potrivit, pe când România încă îl mai caută. Dar și agenda Republicii Moldova este mult diferită de cea a României. Viitorul de pe acea agendă este punctat de Maia Sandu, viitorul de pe agenda României mi-e teamă că încă nu l-a punctat nimeni. Și nici provocările de la București nu seamănă cu cele de la Chișinău.
Hai să atacăm problema și sub un alt unghi. Unioniștilor de astăzi le place să facă mereu trimitere la Cuza Vodă, pe care îl consideră un înaintaș al lor și care a reușit, atât de spectaculos, să înfăptuiască unirea a două principate. Dar atunci nu exista altă cale, acesta era singurul drum care îi putea uni „în cuget și în simțiri” pe românii dintr-o parte și alta a Milcovului.
O unire, exact „în cuget și în simțiri”, mi se pare începută deja în anii noștri, prin pașii Republicii Moldova spre integrarea europeană și prin integrarea României, ajunsă deja o realitate. Iar integrarea europeană este o viziune mult mai largă și cuprinzătoare decât simpla unire.
Românii au sesizat toate aceste aspecte, iar faptul că doar 5% din ei consideră binevenită o eventuală candidatură a Maiei Sandu la scaunul de la Cotroceni denotă o evaluare corectă a realității.
Cât privește sentimentul unionist al românilor din dreapta Prutului, sondajul consemnează o scădere, după ce, în perioadele anterioare, era în creștere. Este firesc. Orice demers pro-unionist n-ar face decât să dea apă la moară propagandei antiromânești de la Kremlin. Nici România, nici Republica Moldova nu au nevoie de așa ceva.
Retorica unor unioniști din dreapta Prutului – dâmbovițenii – mizează mai mult pe dorința lor de a se face remarcați și de a-și da singuri importanță decât pe vreo viziune pragmatică și importantă pentru viitorul românilor.
Ce poate fi mai dezonorant pentru toți decât acea imagine a parlamentarului Simion de la București, poposit la Leușeni (Prut), ca să treacă granița Republicii Moldova (deși avea interdicție) și tot strigând, în numele Unirii: „lăsați-mă să trec Prutul”?
Firește, grănicerii moldoveni și-au făcut datoria și nu l-au lăsat.
Nici liderul AUR, nici alți așa-ziși unioniști nu țin seama de un arhicunoscut fapt istoric: Toate reușitele unioniste din trecut n-au rezultat ca urmare a demersurilor centrale, venite de la București. Așa ceva ar da o notă de anexare, nu de unire. Demersurile de unire au pornit totdeauna, fără excepție, doar din teritoriu: de la Iași, Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia.
Acolo, în teritoriu, a fost exprimată voința populară a românilor majoritari, acolo s-au încheiat documente care consemnau opțiunea lor și, tot acolo, au fost numiți împuterniciții trimiși să prezinte regelui și Parlamentului României cele hotărâte în regiune.
Cunosc bine regiunea, cunosc Chișinăul foarte bine, îi cunosc de asemenea pe basarabeni, pe cei care își zic moldoveni, pe cei care își zic români, sau cei care, rusofoni fiind, își zic ruși. Pentru toți, nu numai pentru aceștia din urmă, orice inițiativă unionistă venită de la București sună ca anexare, ca ocupație sau invazie. Unirea – așa cum este ea în sufletul și în simțirile românilor – este cu totul altceva.
Cine n-a citit încă merită să parcurgă încântătoarea carte memorialistică a reginei Maria („Povestea vieții mele”) care relatează cu o emoție demnă de regină momentele când ținuturile se alipeau la țară, totdeauna la chemarea autorităților sau adunărilor locale și niciodată cu îndemnuri de la București. În cuvinte măiestrite, regina lasă de înțeles cum „românii de dincolo” își doresc unirea cu țara, nu cum cei din țară ar demara asemenea inițiative.
Regina, se știe, era de obârșie străină, descendentă din familia vechilor monarhi britanici, nepoată a reginei Victoria. Dar simțămintele ei românești par mai motivate și mai profunde decât ceea ce observăm astăzi la unii contemporani care etalează sentimente patriotice doar mânați de propriile interese.
Încercarea unor politicieni bucureșteni contemporani de a se impune ca unioniști în fața Chișinăului nu numai că nu are șanse de succes, dar este dăunătoare chiar ideilor unioniste. Le provoacă celor de la Chișinău un sentiment de respingere, nu de apropiere.
Pe fondul unor asemenea resentimente, propaganda rusă le-a inoculat românilor dintre Prut și Nistru ideea că ei nu sunt români și că sunt moldoveni. Ca argument suprem, ei vin și cu noțiunea de limbă moldovenească, ceva ce-mi aduce aminte de un dialog (real, nu născocit) auzit cândva într-un magazin din Chișinău. Un coleg al meu, tot bucureștean, auzind că vânzătoarele vorbeau mai mult rusește, a întrebat-o pe una din ele dacă vorbește și românește.
Răspunsul a fost acesta: „Nu, diloc. Da’ vorbiesc moldovinești șî samânî oleacî”.
Trebuie să fie interese mari la mijloc, dacă se trudesc unii atâta de amarnic doar ca să dezbine un popor fără alt motiv decât acela că samână oleacî limba unuia cu graiul celuilalt. Nu?
Rușilor le place să numească teritoriul acesta, dintre Prut și Nistru, cu termenul lor „Mejdurecija”, o denumire cu rezonanțe romantice, care se traduce prin „Țara dintre râuri”. Mejdurecija este ceva mai mult decât actuala Republica Moldova, este mai curând ce fusese cândva Basarabia. Era „gubernia”, de unde însuși țarul aducea vinuri pentru pivnițele sale, fructe pentru masa sa și unde tot țarul exila persoanele incomode, din cele la care se referă românul când spune că au fluierat în biserică.
Aici, în „Mejdurecija”, a fost o vreme exilat poetul rus Pușkin și tot aici se refugiase scriitorul Costache Negruzzi. Împrietenindu-se cei doi, Negruzzi a citit romanele lui Pușkin (Dama de Pică și Dubrovski), care l-au inspirat să scrie și el o nuvelă românească: Alexandru Lăpușneanu. Este mai mult decât o nuvelă, fapt datorită căruia Alexandru Lăpușneanu este calificat astăzi ca fiind cel dintâi roman scris în limba română.
Revenind la Republica Moldova nu pot trece cu vederea faptul că este un stat cosmopolit, unde românii sunt majoritari, dar unde și rusofonii ocupă o pondere ce nu poate fi neglijată. În opinia mea, nici rusofonii, chiar dacă au simțăminte proruse, nu toți sunt și antieuropeni.
Mulți din ei au călătorit în lume, au privit extaziați Luvrul, Turnul Eiffel, Palatul Tuileries, au văzut Londra, Roma, Berlinul. Și-au cumpărat din Europa parfumuri fine, confecții pretențioase, accesorii vestimentare pentru doamnele lor, literatură de specialitate, aparatură tehnică pretențioasă, ceva ce nu există în Rusia și n-a existat niciodată.
Oricât de rusofoni ar fi ei, nu se poate să nu-i atragă valorile europene și desigur că, întorși acasă, rămân uimiți, când aud că o țară europeană de peste Prut și-ar fi pus în minte să-și „anexeze” țara de dincoace, aflată și ea tot pe drum european.
Cui îi servește un asemenea scenariu, domnule Simion? Cui prodest, dragă doamnă Șoșoacă? Nu spun vorbă mare, dar știți la ce mă refer. Am aflat de la Polichinelle.
Mi se pare normal faptul că retorica unionistă practicată de unii politicieni de la București nu are darul să trezească la Chișinău simpatie pentru „cei de-o limbă” cu ei. Ba mai mult, mi se pare că asta generează un neplăcut sentiment de repulsie, ca pentru oricare invadator.
Este o retorică cel puțin contraproductivă, în condițiile când drumul spre integrare europeană ales de Republica Moldova duce inerent la apropierea românilor nu numai de pe ambele maluri ale Prutului, ci de oriunde ar fi ei în Europa: în Bulgaria, Ungaria, Ucraina, în Spania, Italia, Germania. Sunt convins că se simt bine chiar și fără altă „unire” decât integrarea europeană.