Un scandal cât casa bântuie în presă de la o vreme, legat de o biserică înălțată la Constanța fără autorizație și amplasată în mijlocul trotuarului. Respectând riguros litera legii, instanța a hotărât demolarea construcției.
Da, respectând litera legii. Dar, mă întreb, să fie oare acesta și spiritul legii? Adică Legea, care ocrotește cultele religioase și care sprijină nevoile acestora, este ea oare gata să încurajeze demolarea unui lăcaș de cult, construit fără autorizație, dar târnosit și sfințit după toate legile canonice ale cultului?
Nu putem trece cu vederea că aici apare un paradox: pe de o parte, cele sfinte sunt intangibile. Pe de altă parte, o sentință judecătorească – intangibilă și ea – hotărăște demolarea unui lăcaș sacru, inclusiv altarul sfințit, cel dinăuntrul ei. Este mai mult decât un paradox: este o blasfemie.
Și, atenție, construcția nu e de ieri, de alaltăieri. Înălțată poate acum vreo 20 de ani, biserica a fost sfințită după toate legile canonice, târnosită la inaugurare și funcțională de multă vreme. Profitând de ocazia amplificării scandalului, IPF Teodosie al Tomisului pune, ca de obicei, paie pe foc și se apucă vineri dimineaţă să țină personal slujba de Liturghie exact la biserica în cauză, nu în altă parte.
În cuvântarea rostită, înaltul prelat și-a permis să taxeze sentința instanței ca fiind „fără discernământ” și să-i amenințe pe cei care vor da curs respectivei sentințe că vor muri „în chinuri groaznice”, întrucât se lasă îndemnați de însuși Satana. Ce s-a mai dezlănțuit sfinția sa, la maximum!
Mi se pare mult mai corectă poziția BOR în respectiva problemă, exprimată vineri prin purtătorul de cuvânt, Bănescu, care atrage atenția că „demolarea unei biserici este un act tulburător şi neavenit”.
Corect. Mi se pare și mie tulburător, pentru că biserica este mai mult decât un simplu edificiu architectonic. Biserica este un simbol, o adevărată punte mistică între credincios și însuși Dumnezeu. Acolo, creștinul se roagă, convins că se află în fața altarului sacru, nu în fața unei grămezi de moloz, pregătită să fie ridicată cu buldozerul.
Dar actul este și neavenit, căci amintește de vremurile negre ale dictaturii, când demolarea bisericilor era o practică de uz curent a autorităților comuniste, ceva menit să arunce în desuetudine lucrul sacru și creștinesc.
Pe bună dreptate, purtătorul de cuvânt al BOR cere o altă soluție decât demolarea, eventual translarea monumentului de arhitectură pe un alt teren, dacă este posibil.
Firește, translarea este o soluție, dar eu îmi imaginez și altele. Îndrăznesc chiar să mă gândesc nu la mutarea bisericii care deranjează trotuarul, ci la amenajarea trotuarului în jurul bisericii. N-ar fi o premieră. Există în București un exemplu notoriu: biserica Sfântul Elefterie Vechi, de pe strada cu același nume, este așezată în mijlocul drumului. Nu pe trotuar, dar pe caldarâm.
Stă acolo de aproape trei secole și nu s-a gândit nimeni – Doamne, ferește! – să dărâme biserica. Dimpotrivă, urbaniștii au deviat circulația în jurul ei, adaptând planurile de urbanism la realitatea de pe caldarâm, nu invers. Iar edificiul este unul din simbolurile frumoase ale capitalei noastre.
Construită între anii 1743-1744, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, biserica nu pare să incomodeze pe cineva prin felul cum este poziționată. Dimpotrivă, ocolind-o pe trotuar, îți face plăcere să admiri un vestigiu al vremurilor fanariote.
Dar nu numai pentru ocrotirea bisericilor au fost deviate străzi în București. Mutatis mutandis, monumentul C.A.Rosetti este așezat în mijlocul unuia din bulevadele centrale, intens circulate. Nu știu dacă s-a înălțat cu sau fără autorizație, dar, de când stă acolo, nu s-a gândit nimeni să-l dărâme, pentru că stă în milocul străzii.
La fel, statuia lui Pake Protopopescu, Statuia Aviatorilor (și ce bine îi șade acolo unde stă!), statuia lui Mihai Kogălniceanu sau Fântâna Miorița – o altă emblemă a Capitalei. N-ar fi un sacrilegiu să muți pe oricare dintre acestea, pentru motivul că se află în mijlocul străzii?
Roma, Paris, Madrid, Praga - peste tot găsești monumente amplasate pe traseul străzilor sau al trotuarelor. Peste tot, urbaniștii au găsit soluții de ocolire și de punere în valoare, nu de demolare.
Cine a călătorit prin orașul Erfurt (Germania), a putut observa acolo o raritate cu totul aparte: construcții civile, case de locuit sunt înălțate nu pe trotuare, nu pe caldarâmuri, ci pe podurile de peste râul Gera.
A ajuns de notorietate podul Kramerbrucke, pe care sunt situate 32 case, în majoritate magazine. Ghizii îi asigură pe vizitatori că acest ansamblu de construcții constituie unul din magnetele turistice ale orașului.
Parcă îmi vine să spun că o biserică pe traiectoria trotuarului este un fapt tolerabil, dacă fac comparații cu alte situații din lume.
Firește, este regretabil că s-a executat la Constanța o biserică fără autorizație acum 20 de ani, dar faptele sunt consumate, biserica a fost târnosită, altarul sfințit, iar prelații locali slujesc de multă vreme în lăcașul „de pe trotuar”.
Pentru vina de a fi construit fără autorizație mi se pare însă ciudat să pedepsești biserica. Ar trebui pedepsiți aspru cei care dispuneau începerea lucrărilor fără să fi obținut documentele prealabile, cei care gestionau investiția (te pomenești, chiar arhiepiscopia patronată de IPS Teodosie!), cei care o finanțau, cei care decontau în fiecare lună situațiile de plată ale constructorului, cel care a executat lucrări neautorizate și chiar primăria, printre ale cărei atribuții este și verificarea în teren a modului cum se respectă legea, atunci când se construiește.
Toți aceștia au dormit în papuci, iar acum, în loc să dea ei socoteală pentru o gravă neglijență în serviciu (cel puțin neglijență!) ei află de la televizor că nu se leagă nimeni de vinovați, iar pedeapsa o încasează… biserica!
Să-mi fie iertat, dar demolarea unei construcții pe care sacerdoții țării au declarat-o lăcaș de cult mi se pare imposibilă într-un stat de drept, unde Legea Fundamentală garantează nu numai libertatea, dar și o anumită autonomie a cultelor.
Se impune o soluție care să dea satisfacție atât legii lumești cât și cerințelor duhovnicești. Iar soluția mi se are foarte simplă. Întrucât sentința se bazează pe lipsa autorizației de construcție, nimic n-ar fi mai simplu decât emiterea de către primărie a unei autorizații post factum. Atunci, sentința n-ar mai avea obiect.
O autorizație pe baza câtorva verificări la obiect, printre care și stabilitatea construcției și siguranța ei în exploatare. Câteva calcule inginerești o pot confirma sau pot indica nevoia unor lucrări suplimentare, pe care arhiepiscopia trebuie să le execute urgent, dacă este cazul.
Hai, că n-ar fi primul caz! Oho, câte autorizații s-au eliberat după începerea lucrărilor și chiar după terminarea lor, pe la vilele sau chiar palatele multor persoane simandicoase, cu pretenții și, mai ales, cu bani!
Ar fi fost simplu, dar vai, aflând de recenta scrisoare deschisă adresată de arhiepiscopul Teodosie primarului Vergil Chițac, citesc printre rânduri un conflict între două orgolii, din care unul se consideră tare reprezentând Legea, iar celălalt se crede și mai tare reprezentându-l chiar pe Cel de Sus.
POST SCRIPTUM
Nu este rolul celor de față să judece arhitectura bisericii aflată în dispută, deși, la o primă vedere, lăcașul seamănă mai mult a garaj sau magazie, decât a biserică.
Nu mă amestec, e treaba Arhiepiscopiei Tomisului să-și aleagă stilul arhitectonic cel mai adecvat, deși mi se pare cam mare distanța dintre un lăcaș cu alură de garaj și – în aceeași țară – un altul, unde numai clopotele au costat cât un kilometru de autostradă.