Biserica Ortodoxă Română împlinește 150 de ani. România închinată lui Hristos

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Dacă mi s-ar cere să strâng întreaga Românie într-o singură secvență, aș spune, fără ezitare, că ceea ce ne exprimă cel mai bine este noaptea de Înviere din oricare dintre anii dintre 1945 și 1964, noapte în care, imediat după ce se auzeau clopotele bisericilor, zeci de mii de voci ale deținuților politici cântau în celulele lor din măruntaiele închisorilor: „Hristos  a Înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le!”.

Toți acei oameni, pe nedrept condamnați de regimul anti-național adus de tancurile sovietice, foști miniștri și simpli țărani deopotrivă, preoți și mari gânditori laolată, cu corpurile slabite de ani întregi de bătăi și foame, chinuiți de nesomn și de frig, dintr-odată uniți pentru a cânta împreună în toată țara minunata mărturie a Învierii Domnului- aceasta este cea mai puternică expresie a României. A unei Românii profund și pentru totdeauna creștine.

Mulți dintre deținuții politici anticomuniști au plecat către Domnul în temnițele unde erau, fără să fie îngropați creștinește, așa cum mărturisește poetul, el însuși trecut prin iadul închisorilor:

„Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;

Dar astăzi dând pământul la o parte

Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi”.

Dar sfertul acela de oră în care toți cântau împreună, oriunde se aflau în țară „Hristos a Înviat!” era un semn că ei își învinseseră călăii și că România avea să supraviețuiască acelui regim criminal. Acel sfert de oră, petrecut la fiecare Înviere, dintre 1945 și 1964, a fost adevărata condamnare a comunismului, nu fanfaronada organizată de regimul Băsescu, cel care a confiscat încă o dată proprietățile deja furate foștilor deținuți politici, pentru a le da pe mâinile  Elenei Udrea și ale complicilor acesteia.

A doua imagine care, pentru mine, condensează România este un sfert de oră din ziua de Adormire a Maicii Domnului (15 august) a anului 1714, atunci când, în Ialy-Kioşc din Seraiul sultanului Ahmed al III-lea, au murit decapitați sfinții martirii Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), împreună cu vistiernicul Ianache Văcărescu. După ce a fost arestat și trimis către închisoarea Yedikule în chiar Vinerea Mare, după câteva luni de torturi în prizonierat, chiar de ziua sa de naștere, marele voievod a fost silit să vadă, înainte de propria moarte de martir, cum au fost decapitați fiii săi, dintre care cel mai mic, Matei, avea doar 11 ani. Din fericire pentru sufletul său, Matei nu s-a îndoit și a primit senin să-și piardă capul, dar să-și păstreze credința ortodoxă. Să nu uite cei care se codesc astăzi să-și arate iubirea de Dumnezeu, de frica noilor canoane anti-creștine, că micuțul Matei și-a privit călăul în ochi și i-a zis: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”.

Aniversăm, anul acesta, 150 de ani de când a luat ființă coloana vertebrală a României. Proaspătul stat, înființat la 24 ianuarie 1862, prin alegerea unui parlament unic și prin numirea  unui guvern unic, tocmai își schimbase, prin Constituția din 1866, denumirea din principatele Unite în România. România, rezultatul unirii dintre Moldova și Țara Românească, avea nevoie și de o Biserică unică. Motiv pentru care, la 1872, Mitropoliile Ungrovlahiei (veche din 1359) și Moldovei (veche din 1381 și recunoscută din 1401) s-au desprins de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol și au decis ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, arhiepiscop de București, la rangul de mitropolit-primat al României.

Deja, titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă în 11 ianuarie 1865. Tot atunci, în 1872, s-a constituit și Sfântul Sinod românesc. Acel moment marca, de facto, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și ieșirea de sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol. Bineînțeles că acesta din urmă s-a opus, inițial, desprinderii celor două mitropolii și apariției unei noi Biserici naționale ortodoxe, după cele din Serbia (autocefală din 1219 până în 1389, apoi din nou din 1832), din Bulgaria (autocefală în secolele IX-X și din nou din 1870), din Grecia (autocefală de facto din 1833) și din Rusia (autocefală din 1448). Opoziția patriarhului de la Constantinopol față de autocefalia Bisericii noastre nu era ceva nou, acesta opunându-se autocefaliei tuturor celorlalte biserici naționale și recunoscându-le foarte greu și târziu (în cazul grecilor în 1850, în cel al sârbilor în 1879 și în cel al bulgarilor abia în 1945).

Cert este că, abia într-o binecuvântată zi de 25 aprilie (în 1885), patriarhul Ioachim al IV-lea al Constantinopolului recunoaște starea de fapt, existentă încă din 1872, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Și tot în aprilie, pe 23, în anul 1919, Biserica noastră se întregește, prin Unirea cu Mitropolia Ardealului. Tot ca urmare a Unirii politice a tuturor românilor, Mitropolia Bucovinei se unește și aceasta cu Biserica Ortodoxă Română.

La momentul acestei uniri, Mitropolia (care fusese înființată în 1873) își pierde episcopiile sufragane dalmate (Zadar și Kotor), dar capătă episcopiile românești din Hotin și Maramureș. Și tot în aprilie, dar în 1918, arhiepiscopul Anastasie al Chișinăului a fugit de la Chișinău la Belgrad, declanșând contenciosul bisericesc româno-rus, care durează și astăzi. În locul lui Anastasie, Sfântul Sinod de la București a decis ca episcopul Hușilor, Nicodim Munteanu, să conducă treburile Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului până la alegerea unui titular. Începând cu februarie 1919, arhiepiscop al Chișinăului a fost numit Gurie Grosu.

Între timp, la finalul anului 1919 (pe 30 decembrie), Sfântul Sinod al Bisericii noastre, format din ierarhii provinciilor românești reunite, a luat hotărârea de unificare a tuturor mitropoliilor și arhiepiscopiilor românești într-o unică Biserică Autocefală Ortodoxă, întărind, astfel, Unirea politică.

Din păcate, în afara acestei Uniri a rămas un corp consistent de români transilvăneni, cei din Biserica Română Unită cu Roma (așa numita Biserică greco-catolică). Desprinderea românilor ardeleni de ortodoxie s-a făcut pe cale politică, sub presiunea habsurgilor ocupanți la 4 septembrie 1700 și a condus la spargerea unității românilor ardeleni, pentru că jumătate dintre ei au revenit ulterior la ortodoxie. De altfel, pentru a opri reîntoarcerea ardelenilor români la biserica ortodoxă, guvernatorul austriac militar al Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Bukow, a demolat cu tunurile cele câteva zeci (unii vorbesc chiar de 200) de mănăstiri ortodoxe din Transilvania.

Cu toate acestea, au existat multe demersuri pentru re-unirea românilor ortodocși și greco-catolici: cea mai importantă s-a petrecut în timpul adunării naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (3-15 mai 1848), printre revendicările românilor ardeleni fiind şi unitatea religioasă a acestora menţionată în punctual 2 al cererilor: “Naţiunea română pretinde ca Biserica Română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână liberă şi independentă de orice altă Biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte Biserici din Transilvania. Ea cere reabilitarea Mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputaţi bisericeşti şi mireneşti”.

Tot în acea perioadă, deși era greco-catolic, August Treboniu Laurian cerea: “să se adune românii, fără deosebire de uniţi şi neuniţi. Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania. Stricaţi unirea cu catolicii”. Mai apoi, În 1907, pe când era student la Budapesta, Onisifor Ghibu a lansat ideea refacerii unităţii religioase a românilor ardeleni, prin articole scrise în revista “Lupta” unde era şi redactor. Ideea a sedus mulți intelectuali, dar a rămas doar o propunere.  După Unirea din 1918, un grup de intelectuali ortodocşi i-a propus mitropolitului unit de Blaj, Vasile Suciu (încă neconfirmat de papă), să refacă unitatea religioasă a românilor ardeleni, iar el să devină mitropolit (ortodox) al tuturor românilor din Ardeal. Din nou a rămas o singură propunere.

Șase ani mai târziu, în 1925, pe 4 februarie, Sfântul Sinod a hotărât înființarea Patriarhiei Ortodoxă Română, iar Mitropolitul primat (cel al Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Astfel încât, pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României. Primul nostru patriarh avea să rămână în acel scaun până în 1939.

Singura problemă rămăsese legată de situarea în afara Bisericii naționale a românilor greco-catolici. La 18 februarie 1939 a fost semnată, pentru prima dată în istoria Ardealului, o chemare la unire pentru credincioşii de ambele confesiuni, semnată de ambii mitropoliţi din Ardeal, Nicolae Bălan din Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj. Cei doi au decis ca, în ziua de 27 februarie, luni după Duminica Ortodoxiei, să se întâlnească la Alba Iulia cu preoţii şi credincioşii. În acel 27 februarie, cei doi mitropoliţi au ţinut câte un discurs în fața unei mulțimi de zeci de mii de oameni. Nu a lipsit dintre vorbitorii care aduceau speranță nici Onisifor Ghibu. În aceeași zi, 30 de personalităţi din partea ambelor Biserici, au mers la o recepţie în Sala Unirii, unde au convenit un document, intitulat „Iarăşi şi iarăşi, pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!” şi  semnat de toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici. Dar nici acest document nu a produs urmări.

Și așa cum alăturarea de biserica apuseană a unora dintre românii ardeleni ortodocși s-a făcut politic în 1698-1700, tot așa (adică politic) s-a  desfăcut, de data aceasta prin samavolnicia statului comunist, atunci când, la 1 decembrie 1948, se emite decretul 358 prin care s-a desfiinţat abuziv Biserica Greco-Catolică. Cea mai mare parte a credincioșilor greco-catolici s-a reîntors, de voie-de nevoie, la Biserica Ortodoxă română, în 1948 puțini (răspunzând chemării din 15 mai 1948 a mitropolitului Nicolae Bălan, cu prilejul aniversării unui veac de la adunarea de la 1848), urmați fiind de majoritatea, care oricum rămăsese fără altă opțiune. După 1989, deși Biserica greco-catolică a fost reînființată în România, puțini ardeleni s-au mai întors sub jurisdicția Romei, majoritatea preferând să rămână ortodcși și întărind astfel unicitatea Bisericii Ortodoxe la noi.

Și dacă unii (puțini) dintre frații noștri ardeleni au ales să rămână în afara Bisericii naționale, în schimb, la 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială constituită la Chişinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, care a existat din 1925 și mai apoi Sfântul Sinod de la București a acceptat revenirea acesteia la canonicitate, integrând astfel românii basarabeni în aceeași Biserică cu toți ceilalți români.

După Unificarea Bisericii noastre, la 1918-1919, noua instituție a ridicat, în mod simbolic, foarte multe catedrale, cele mai multe în Ardeal și Banat, inclusiv Catedrala Adormirea Maicii Domnului de la Cluj Napoca, Catedrala Sfânta Treime din Alba Iulia, Catedrala Sfântul Nicolae din Miercurea Ciuc și Catedrala Sfinții Trei Ierarhi din Timișoara, Catedrala Sfinții Împărați Constantin și Elena din Bălți. Cea mai dragă inimii mele este cea ridicată tocmai în vremurile dificile ale urgiei demolatoare a regimului Ceaușescu, catedrala cu hramurile „Sfântul Gheorghe” şi „Sfântul Nicolae” din Sfantu Gheorghe. Aceasta a fost construită în perioada 1939-1983. Sfinţirea a avut loc la 15 mai 1983, în vreme ce la București începuse nenorocita demolare a bisericilor. Cei care s-au învrednicit să facă acest mare act de românism au fost patriarhul de atunci, marele teolog Justin Moisescu și mitropolitul de la Sibiu, Antonie Plămădeală. Biserica este pictată de Iosif Vasu şi ucenicii Marian George şi Marcel Codrescu între greii ani 1979 și 1983.

Și după 1990, Biserica noastră a continuat să clădească catedrale sau biserici importante, precum Catedrala Înălțarea Domnului⁠ de la Buzău, Catedrala Înălțarea Domnului de la Slobozia, Catedrala Înălțarea Domnului de la Zalău, Catedrala Învierea Domnului de la Oradea, Catedrala Învierea Domnului de la Caransebeș, Catedrala Sfânta Treime de la Arad, Catedrala Sfânta Treime de la Baia Mare. Dar cea mai importantă lucrare a fost ridicarea Catedralei Naționale în mijlocul unui impozant ansamblu arhitectural, situat pe „Dealul Arsenalului”, în inima Bucureștiului. Simbolul lumesc suprem al unității noastre naționale întru ortodoxie, Catedrala Mântuirii Neamului a fost sfințită la 25 noiembrie 2018, în ziua de Sfântul Apostol Andrei, la 100 de ani de la Unirea tuturor românilor și este pecetea cu care Daniel, al șaselea patriarh al nostru, va intra în istorie ca fiind cel care a reușit să o construiască.

Iată, așadar, cum, după 150 de ani de la nașterea Bisericii Ortodoxe Române, cea care unește aproape toată românimea, aceasta a devenit axul central al naționalității noastre, centrul vieții noastre spirituale și inima creștinismului nostru.

Iar Învierea Domnului de anul acesta este doar primul prilej să ne aducem aminte de cei 150 de ani în care Biserica Ortodoxă a unit Românii în cel mai trainic mod cu putință, căci i-a unit întru Hristos.