Un nou sondaj de opinie, realizat de căte prieteni fideli de-ai PSD, arată ceea ce știam dinainte: PSD e în fruntea plutonului, liderii social-democrați sunt și ei în față, iar adversarii rămân toți în urma lor. Bravo nouă!
Nu este o noutate pentru nimeni. De la o vreme, sondajele par ca un fel de secrete ale lui Polichinelle și sunt prefigurate deja de majoritatea comentatorilor politici. În mod ciudat, după șapte luni de guvernare, coaliția noastră nu dă niciun semn de erodare, ba pare că se consolidează tot mai bine, crescând ușor, dar constant, în sondaje.
Să fie acesta rodul măsurilor populiste ale liderilor PSD, precum bonusul de 700 de lei, acordat în iulie celor mai săraci dintre pensionari sau precum cei 50 de bani scăzuți din prețul benzinei, numai pe cât durează vara?
Să fie la mijloc, oare, cumpătarea premierului, prudent ca să nu deranjeze pe nimeni, precaut ca să nu irite partenerii și grijuliu la maximum, ca să nu iasă vreun casus belli, dacă o fi să calce pe coadă vreun dușman, din greșeală, așa cum călca intenționat Cîțu și cum nici Orban nu se îndura să-și stăpânească nervii și nemăsuratul orgoliu?
Sau am învățat noi să stăm cuminți în banca noastră, după sperietura cu pandemia, teama de război, groaza de secetă, spaima de inundații, și toate la un loc atât de înfricoșătoare, încât îți vine să te întrebi la ce ar mai ajuta și o criză politică pe deasupra?
Românul a învățat să aleagă din două rele pe cea mai puțin rea și s-ar putea ca tocmai acesta să fie misterul stabilității coaliției și a guvernului Ciucă, pregătit să coabiteze cu oricine, de dragul stabilității. Avantaj Ciucă!
Avantaj, chiar dacă aș zice că prioritățile Guvernului nu par să fie aceleași cu cele ale românilor. Românii se tem de inflație, scumpiri, de degradarea puterii de cumpărare, de prețul energiei, de secetă, inflație, prăbușirea leului, ratele la bănci, sărăcie și încă multe altele, toate picate pe capul lor.
Prioritățile Guvernului par să fie altele. Nu zic că Guvernul Ciucă ar putea rezolva o inflație, așezată peste toată Europa. Dar în România nu-i ca în restul continentului. În România, rata anuală a inflației, comparativ cu aceeași lună a anului trecut, a ajuns la 15,10%, aproape dublul mediei europene.
Ce trebuie să înțeleg de aici? Că undeva, până la medie chiar și Europa este depășită, dar, de acolo în sus, numai noi suntem depășiți, numai noi și numai de noi și de guvernul nostru depinde dacă o mai ținem cumva sub control sau dacă o lăsăm să plutească în derivă cu noi cu tot și cu destinația total necunoscută.
Știți cum vine asta? Cam ca într-o cunoscută anecdotă încheiată cu următoarea replică: „operația a reușit, dar pacientul a decedat, Dumnezeu să-l ierte!”.
În cazul nostru, pacientul încă mai luptă pentru viață, în timp ce Guvernul se laudă că numai pandemia, războiul din Ucraina și schimbările climatice au împiedicat să curgă lapte și miere, pe valea Dâmboviței.
Cui i se pare că greșesc, acela nu are decât să citească cea mai recentă dare de seamă a generalului-premier, cu privire la actul de guvernare, exercitat de la instalare, până de curând: totul despre ce s-a realizat și mai nimic despre ce a rămas mai de căruță. Deși au rămas multe.
La așa ceva, oriunde în lume, prima reacție a electoratului ar fi să sancționeze drastic guvernarea, chiar și prin sondaje, dacă Opoziția este incapabilă să se impună în Parlament.
Dar la noi ce se întâmplă? La noi, guvernarea înseamnă coaliția, iar coaliția este PSD+PNL+UDMR. Or, la recentul sondaj, publicat marți, PSD înregistra 37% din opțiuni, PNL 23%, UDMR 5%, în total 53%. Confortabil. Chiar mai mult decât confortabil: majoritate absolută!
Auzi, 53% pentru o coaliție, sub egida căreia prețurile, inflația, și, implicit, puterea de cumpărare au scăpat de sub control, iar acum plutesc în derivă, într-o direcție necunoscută. Aferim!
Întrucât refuz să cred că electoratul e naiv, ca să nu zic chiar tâmp, nu rămâne decât să căutăm motivele ascunse care ghidonează o situație, vecină mai mult cu absurdul, decât cu logica aristotelică. Iar motivele pornesc, în opinia mea, de la PSD, vârful de lance al populismelor guvernării.
Domnul Ciolacu, împreună cu locotenenții săi Firea și Budăi, n-au pierdut niciodată ocazia să susțină măsuri adesea nesustenabile și chiar nerealizabile, dar totdeauna atrăgătoare pentru simpatizanții partidului.
În aceste vremuri de austeritate evidentă, nimic nu pare mai atrăgător pentru unii decât mesajul super-populist, lansat cu măiestrie de politrucii stângii: noi am propus, noi am dorit, noi am susținut, dar „ei”, adică tot membri ai coaliției, dar nu „noi”, ne-au blocat.
Pe scurt, noi ținem cu poporul, ei țin cu altcineva.
Și iată cum viitorul alegător, atras de pretinsele bune intenții budăiste, fireiste și ciolăciste, zice „treacă de la mine”, se autoîncurajează și speră că, poate de rândul acesta, îi va năpârli lupului și năravul, nu numai părul, ca în zicală.
Așa se face că, una peste alta, opțiunea bietului alegător ajunge tot la un blocaj de tipul franțuzescului faut de mieux, adică pe românește, altul mai breaz nu-i.
De fapt, aici este adevăratul blocaj, căci mai brează decât guvernarea ar putea fi Opoziția, dar opoziția noastră nu se poate interpune cu personalități care să-i poată ține la respect pe oficiali prin profesionalismul lor, notoriu și incontestabil.
De ce n-ar exista printre opozanți personalități din lumea academică și universitară, somități ale culturii contemporane, poate și alții, pregătiți fiecare cu câte un baston de mareșal, în raniță?
Intuiesc însă că nimeni din Opoziție nu se poate lăuda nici cu bastonul și nici măcar cu ranița. Cu toții așteaptă ziua când se vor vedea propulsați de scrutin direct la pupitrul de comandă și la masa cu bucate. Hai, noroc!
Rămâi fără replică, dacă te întreabă cineva pe cine îl are mai de vază actuala opoziție, ca să-l propulseze în prima linie și să corecteze, cu el, derapajele guvernării. De necrezut, pe - țineți-vă râsul – pe G. Simion, cel care anul trecut făcea circ la vama moldovenească Leușeni, iar zilele trecute se dădea în spectacol, pe aeroportul din Viena, într-o scenă ca la ușa cortului.
Tot Opoziția îl mai mare și pe recent alesul Drulă, care promite să formeze el următorul guvern, ca fiind primus inter pares, dar care deocamdată îi suflă în ceafă scandalagiului Simion.
Plus Șoșoacă, senatoarea despre al cărui soț citeam în presă că a mușcat de mână o ziaristă italiană, crezând că astfel își apără soția, angajată într-un alt scandal?
Și plus Ludovic Orban, care și-a dat singur foc la valiză și a rămas ca fraieru’n gară, plângând în urma trenului, plecat demult spre zările albastre?
Încă plus și cu Victor Ponta, un altul cu valiza incendiată, și cu Dragnea, care vrea și el un partiduleț cât de mic, dar n-are nici cu ce, nici cu cine, nici de ce, după ce susținătoarea Irina a dispărut din peisaj și n-au mai rămas în apropiere decât fidelul Codrin și veșnica fidelă Carmen de la Videle?
Cu asemenea opoziție, nu trebuie să ne mire succesul PSD în sondaje, succesul coaliției, al lui Ciucă, al lui Ciolacu și al domnului Hunor, un inevitabil breloc al mai tuturor coalițiilor de până acum.
Știți ce-mi amintește succesul coaliției în timp ce scumpirile, îndatorările și alte nefericiri se țin lanț? Îmi amintește de momentul tragic când vasul Titanic se izbea fatal de iceberg, dar orchestra continua să cânte valsuri pe punte, domnii să invite doamnele la dans, doamnele să cocheteze cu domnii, iar bucătarul să frigă în continuare nonșalant cârnați și antricoate, non stop.
Nu zic că ar fi exact același lucru, dar nici să nu spună cineva că-i total diferit și fără nicio asemănare, deloc.
Părerea mea.