Banii mulți, și din 2008 albi, de la bugetul de stat, vărsați de partidele politice au avut un rol devastator asupra presei, mai ales în condițiile pieței de publicitate modeste, pe măsura mersului economiei românești.
Monetizarea efortului profesional este înlocuită cu monetizarea obedienței, care devine cu mult mai prețioasă decât adevărul. Și adesea nici măcar nu e nevoie de constrângere din partea patronatului.
E suficient ca jurnalistului să-i fie foarte clar cât de greu ar fi să-și primească leafa fără banii aceștia și cât de mare e riscul ca fără ei să nu plătească rata la bancă.
De aici două efecte foarte importante.
Pe de-o parte, neîncrederea generalizată în presă. Omul citește despre sumele imense pe care le încasează de la partide mai ales televiziunile, dar nu numai. Citește explicațiile penibile oferite despre corecta reflectare a activității partidului, de parcă fără acești bani reflectarea ar fi incorectă.
Și când fenomenul este atât de extins, cu efecte atât de vizibile, este foarte greu de făcut diferența. În tendința simplificatoare, oarecum de înțeles, anatema mituirii pică pe toți jurnaliștii. Nimeni nu are timp să analizeze cu penseta.
Și dacă ar avea, cine poate garanta că mâine nu vor fi descoperiţi și alții pe lista stipendiilor?
De aceea, prima întrebare este: cine te-a plătit să spui/scrii asta? Și ea pleacă din convingerea, în cel mai bun caz suspiciunea, că nu mai există presă independentă.
Pe de altă parte, banii pompați cu nemiluita au desăvârșit un fenomen care exista deja, dar motivat mai ales de interesele politice ale patronilor și vedetelor media – jurnalistul de partid.
Este jurnalistul care apară necondiționat poziția unei zone politice și atacă necondiționat adversarii acelei zone. Și de aici un efect pervers.
Modelul fiind extrem de tentant, mai toate zonele politice și mai toți susținătorii înflăcărați au ajuns să-și dorească "gâzii" și "ciutacii" lor. Aceeaşi unitate de măsură pentru toți a devenit larg impopulară. Pentru ai lor trebuie să fie severă, pentru ai noștri, cât mai slabă. Dacă nu e așa, ești cumpărat de ei.
Și de aici o întrebare esențială: de fapt, cât din public mai dorește cu adevărat presă independentă, incomodă în egală măsură pentru toți, cu aceeași unitate de măsură pentru toți?
Câți vor mai mult decât confirmarea propriilor convingeri? Câți vor să primească și un alt punct de vedere, o altă perspectivă la care să mediteze? Pentru că, până la urmă, presa independentă are și acest rol – să provoace spiritul critic, analiza, exigența.
O asemenea provocare nu numai că nu este manipulare, cum mulți se tem poate. Este, dimpotrivă, cea mai bună armă împotriva manipulării. Un spirit critic antrenat este sistemul imunitar al minții.
Presa este o afacere, în termeni economici, în mod normal una profitabilă, dar în cel mai bun caz una fără pierderi. Ca jurnaliștii să poată trăi din salariu, acesta trebuie plătit. Soluția facilă este cu bani de la partide, soluția grea este cea în care publicul înțelege ce este o presă independentă, vrea presă independentă și este dispus să contribuie, așa cum o făcea când cumpăra ziarul de pe tarabă.
Click-ul gratis este o iluzie. Nimic din ceea ce are valoare nu poate fi gratis și, când este tratat așa, se sufocă. Și va rămâne doar presa de partid.