Cu cât Donald Trump și apropiații de putere, JD Vance și mai ales excentricul Elon Musk, manifestă nu doar o vocație tot mai autocratică, iliberală, ci și o abdicare de la ascendentul moral al democrației americane, ingredient major al lumii occidentale postbelice, cu atât susținătorii lui Trump devin mai radicali.
În numele dezinfestării instituțiilor americane de progresiști, noua echipă de la Casa Albă a decis concedieri masive, sistarea multor finanțări și numirea unor loiali în funcții vacantate.
La prima vedere, pare un exces de zel: în fond, este normal ca o administrație nouă să însemne o echipă nouă în funcțiile de forță, dar de ce a fost nevoie de o justificare ideologică?
Mai mult, care este legătura între acest argument ideologic, de excluziune a unei categorii sociale așezate brutal sub o etichetă stigmatizantă, și întărirea pe care echipa Trump a adus-o familiei extremiștilor și autocraților din lume?
Patru argumente factuale aici:
- susținerea directă a partidului extremist german AfD de către Elon Musk, prin participarea la una dintre întrunirile partidului, unde a criticat vinovăția postnazistă care a fost inoculată germanilor;
- legitimarea extremei drepte de către vicepreședintele JD Vance, în discursul de la Munchen și după, când s-a întâlnit cu AfD, în jurul căruia partidele pro-democratice germane au instituit așa-numit cordon sanitar;
- declarația președintelui american Donald Trump că Ucraina nu ar fi trebuit să înceapă războiul și că ar fi trebuit măcar să-l încheie mai devreme. Această din urmă declarație preia retorica lui Vladimir Putin, dar nu doar învelișul, ci și proclamarea voinței de putere căreia cel mai slab, victima, trebuie să se supună – de altfel, așa a anunțat Vladimir Putin că va ataca Ucraina, printr-o imagine a violului: Fie că-ți place sau nu, trebuie să suporți, draga mea;
- presiunile făcute de administrația americană asupra României, potrivit Financial Times și Bloomberg, în două direcții – validarea lui Călin Georgescu, un personaj anti-NATO și anti-UE, pro-rus, în cursa pentru președinție și interesul în favoarea fraților Tate, acuzați în România de sechestrare și agresiuni sexuale, printre altele, dar influenți în rândul așa-numitei culturi a masculinității toxice.
În fața acestei poziționări fățișe contra modelului democratic liberal și mai ales a toleranței față de, dacă nu chiar impunității pe care o oferă indirect agresiunii sexuale, susținătorii lui Trump s-ar fi putut retrage măcar din prim-plan.
Cu toate acestea, și am avut acest exercițiu al dialogului, unii dintre ei au devenit cu atât mai radicali.
Și aici intră în joc justificarea ideologică, anunțul administrației Trump că este în război cu progresismul, woke-ismul și declinările lor – Soros și USAID.
Războiul identitar și apărarea identității și apartenenței la o identitate de grup pe care Trump a indus-o sunt alibiul perfect. În acest fel, argumentele de mai devreme, adică urechea empatică pentru Putin, vocația iliberală, masculinitatea toxică nu se mai aud sau, dacă totuși intră în feed, sunt mult mai prejos decât miza identitară și urgența de a curăța lumea de woke.
Complicitatea indirectă cu Putin și frații Tate (care aici sunt doar pe post de exemplu) e astfel ocultată, pentru că au un alibi – erau la război cu progresiștii vinovați de toate relele lumii.