Atentatele teroriste comise de Hamas în Israel, de o atrocitate fără precedent chiar și pentru istoria unei regiuni care a trecut prin experiențe dure, au pus capăt nu doar unui status quo fragil, vândut politic ca fiind pace, ci și protestelor care au scos câteva luni oamenii în stradă, pentru a opri guvernul Netanyahu să instaureze în Israel un regim profund iliberal.
Înseamnă că războiul îi dă lui Netanyahu șansa de a se reinventa sau mai degrabă de a apăsa pedala radicalizării sociale, așa cum crede David Grossman că se va întâmpla?
La trei săptămâni de la experiența care a reactivat traumele care au trecut de la o generație la alta și a acutizat sentimentul de insecuritate, intelectualii liberali din Israel care au avertizat asupra radicalizării politicilor lui Netanyahu nu fac pași înapoi.
Yaniv Iczkovits, care astăzi e la război, fiind unul dintre rezerviștii care au servit într-unul dintre corpurile de elită ale armatei, semnează miercuri un editorial în presa franceză în care explică răspicat că lupta contra Hamas nu i-a influențat în vreun fel convingerea că regimul Netanyahu a apăsat pedalele ocupației ilegale.
De altfel, nu există intelectual liberal în Israel care să nu fi afirmat că soluția care ar repune pe masă, real, posibilitatea păcii, adică a coexistenței celor state state, israelian și palestinian, implică revenirea la granițele din 1967.
În interviul pe care mi l-a acordat acum câțiva ani la București, unul dintre scriitorii de elită ai Israelului din generația „veche”, Meir Shalev, care locuia într-un moshav, spunea fără nicio urmă de dubiu că retragerea Israelului în granițele de dinaintea războiului din 1967 e condiția sine qua non a negocierilor pentru pace.
Există, de fapt, o singură soluție. Bine, sunt şi altele, dar improbabile, cum ar fi să dispară într-o zi, prin vreo minune divină, toţi evreii din Orient sau toţi palestinienii. Dar nu se va întâmpla asta. Singura soluţie pe care o văd, care din păcate devine din ce în ce mai mult teoretică, este ca Israel să dea înapoi teritoriile ocupate în 1967, iar palestinienii să accepte rezultatul războiului din 1948. Fără întoarcerea refugiaţilor din 1948, pentru care pot fi plătite compensaţii economice. Mi-e teamă că ne îndepărtăm de această soluţie, deoarece ostilitatea dintre cele două popoare creşte din ce în ce mai mult. Apoi, este o prea mare implicare a religiei în acest conflict, iar oamenii îşi pierd raţiunea când se implică religia. Nu sunt deci prea optimist, nu vă pot promite că se va întâmpla în timpul vieţii noastre, pe de altă parte, noi avem o istorie lungă, cu perioade foarte dificile, am învăţat să avem răbdare, dar şi să acţionăm. Ce nu îmi place la guvernanţii de azi din ţara mea e că nu sunt dispuşi să facă nimic. Când e clar că trebuie să continuăm acţiunile în direcţia negocierilor de pace. Chiar dacă înţelegem că nu este un lucru uşor.
Meir Shalev, interviu cu Magda Grădinaru
Mai mult, în ultimul an în care Netanyahu s-a întors la putere cu sprijinul unor partide și al unor politicieni de factură extremistă, vocile critice din Israel au devenit mai puternice, atrăgând atenția că Israelul poate intra în cel mai prost scenariu iliberal.
Cred că nu mai este vorba despre Netanyahu însuși, Netanyahu nu mai e povestea, el a fost prim-ministru deja 12 ani și nu aici e diferența. Diferența vine de la partenerii lui, s-a înțeles acum cu cea mai radicală aripă a dreptei din Israel, cu un politician condamnat pentru opt capete de acuzare, cu un altul care a fost prins cu 800 de litri de benzină în pivniță, pentru că voia să comită un atentat terorist pentru a împiedica retragerea din Gaza. Nu a fost condamnat, pentru că nu s-a putut construi un caz împotriva lui, ca să nu fie expusă sursa. Acestea sunt exemple de politicieni radicali, rasiști care urmează să ocupe posturi importante în Israel, unul dintre ei vrea să fie ministru de Interne, altul vrea ministru de Finanțe. Pentru mine, e cel mai rău guvern pe care Israelul putea să-l aibă. Sunt cetățean al Israelului și voi respecta legea, dar nu pot recunoaște acest guvern, voi face orice ca să-i rezist și voi lupta să spun tuturor din lume să nu facă afaceri cu acest partid, care nu trebuie acceptat.
Yaniv Iczkovits, scriitor israelian, rezervist, co-inițiator al Scrisorii combatanților, interviu pentru spotmedia.ro
Or, experiența Ungariei, de pildă, a arătat că liderii iliberali pot rezolva crize false, dar nu au soluții pentru crizele reale, așa cum este atacul Hamas care a pus între paranteze întregul sistem de securitate și informații al Israelului.
Mai mult, tocmai politicienii care își sprijină puterea pe o coaliție în care îi amestecă și pe extremiști sunt cei care nu reușesc să țină lucrurile sub control și riscă, în acest fel, să augmenteze crizele.
În acest punct se află acum Benjamin Netanyahu, care însă folosește o strategie vetustă, prin care ar vrea să se reinventeze, făcând uz de ceea ce teoria numește nostalgie restaurativă și apăsând și mai tare pedala polarizării.
Astfel, cu cât se înmulțesc vocile critice, de la fostul premier Ehud Barak la intelectuali ca Harari și la oameni de afaceri, cu atât Netanyahu face recurs la simboluri naționaliste, de tipul „acesta este al doilea război de independență al Israelului”.
Contraargumentul este că, atunci când o țară e în război, ea se unește în jurul liderului și, oricare ar fi erorile acestuia, ele vor fi puse pe masă abia după restabilirea siguranței. Așa a procedat Golda Meir, în funcție când Israelul a fost surprins de atacul de Yom Kippur. Deși vulnerabilizată, ea a demisionat după victorie și după ce a mai trecut o dată partidul prin alegeri.
Pe această paralelă mizează Netanyahu.
Totuși, diferențele sunt majore: Golda Meir nu a intrat în război de pe poziția unui lider delegitimat și contestat de societate, războiul era unul simetric, între state, nu implica crime comise pe teritoriul Israelului, în casele oamenilor și țara nu era profund polarizată.
Mai mult, Golda Meir nu uzase atât de mult Armata, așa cum remarcă profesorul Liviu Rotman că a făcut regimul Netanyahu, care a folosit soldații pentru protejarea coloniilor ilegale din Cisiorrdania, ignorând localitățile de la frontiera cu Gaza.
Dar responsabilitatea cea mai mare care apasă pe umerii lui Netanyahu este strategia pe care a jucat-o cu Hamas, crezând că poate controla un status quo și, prin asta, poate slăbi Autoritatea Palestiniană, pentru a putea avea la îndemână argumentul că nu are cu cine negocia pacea.
În acest fel, Hamas și-a întărit puterea în Gaza și nu numai și s-a folosit de interesele unor state ca Iran și Qatar, pentru a se înarma și pentru a-și finanța infrastructura.
De aceea, spune intelectualul algerian Boualem Sansal, acest război este unul între Netanyahu și Hamas, mai degrabă decât un episod al conflictului israelo-palestinian.
În Europa, inclusiv în rândul evreilor, există o respingere foarte puternică a lui Netanyahu și a coaliției sale extremiste, nimeni nu crede că el este omul potrivit pentru această treabă, el face totul pentru a preveni formarea unui guvern de uniune națională, caz în care ar fi chemat imediat în fața instanţelor de judecată. De asemenea, ar fi necesar ca într-o zi liderii Hamas, Haniyeh, Mechaal, Sinwar și alții, care se mândresc în Qatar și Turcia cu bani palestinieni, să fie aduși în fața justiției palestiniene.
Mai poate Netanyahu să fie unul dintre cei care negociază pacea? Asta e întrebarea cea mai importantă, pentru că atunci când bombardamentele se vor sfârși și, în scenariul pozitiv, Hamas va fi neutralizată, cum va arăta pacea și cum vor arăta siguranța și viața oamenilor din Gaza vor fi lucrurile decisive, care pot face pacea posibilă sau, din contră, o pot amâna, cu consecințe dezastruoase. Circulă zilele acestea un citat al Goldei Meir, care spunea, în mare, că decât morți și simpatizați, mai bine criticați și vii, dar lumea de azi arată cu mult altfel și calitatea liderilor politici pot face o națiune nu iubită, ci crezută și legitimată, atât intern, cât și extern.