Mediocritatea lui Marx și resentimentul au stat la baza unei ideologii care ne-a terorizat și ne-a compromis umanitatea și ale cărei efecte perfide constituie nucleul traumatic al mai multor generații. E ceea ce mi-a spus Ismail Kadare în interviul pe care mi l-a acordat și în care a arătat că răul e mereu duplicitar și ne testează.
A fost unul dintre scriitorii generației mele, cei copii încă în comunism, dar cu părinți care fuseseră reduși la rușine și tăcere și care ne-au spus prea puține despre teroarea în care ei și-au trăit mare parte din viață. O teroare difuză, perversă, care putea să ia doar chipul întoarcerii privirii de la cel căruia i se întâmpla un rău.
O teroare absurdă, pe care Ismail Kadare a redat-o cel mai limpede: poliția politică a dictaturii care continua să asculte înregistrări și de dincolo de moarte, pentru că mortul fusese îngropat cu tehnica de ascultare pe el.
A fost unul dintre drumurile noastre spre adevăr. Ismail Kadare, Milan Kundera, Nicolae Steidhardt, Norman Manea, Peter Nadas, Herta Muller.
În anii 1990, literatura și literatura confesională au făcut ceea ce arhivelor nu li s-a permis bună parte din vreme să facă: au eviscerat, strat cu strat, multiplele feluri ale răului dictatorial. Ne-au pus pe masă viețile care ar fi putut să fie și ale noastre și care fuseseră deturnate de la sensurile lor de un regim politic a căruei principală trăsătură era ura față de umanitate.
Îi urăsc pe toți zeii, motto-ul lui Marx pus în fruntea tezei de doctorat, anunța scopul suprem al marxism-leninismului: detronarea sacrului, mlăștinirea omului și deificarea unui om nou, redus la obediență și fără de celălalt. Am putut să vedem ce face răul din om citind. Am putut să privim cu compasiune viețile părinților noștri, văzându-i distruși, înspăimântați, rușinați, până când multe dintre firele invizibile care ne țin oameni s-au fisurat.
Ce nu ne-au dat voie foștii nomenclaturiști și securiști rebotezați în democrație ne-a permis literatura lui Ismail Kadare, Milan Kundera, Norman Manea și a Hertei Muller. A fost echivalentul unei lustrații morale și intelectuale care, chiar dacă nu a putut naște o clasă politică nouă, a născut o masă critică fragilă, dar capabilă să înțeleagă tranzitivitatea răului și să se îngrozească de dictatură.
"Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx. Doar “gauche”-ismul de astăzi insistă că ar fi fost un geniu, fără a ţine cont de sărăcia conceptelor acestuia.
În esenţă, Marx a propus, pur şi simplu, inversarea ordinii lumii, astfel încât clasa muncitoare să învingă capitalismul. Dar nicăieri în toată opera sa nu există nici măcar o pagină sau un paragraf despre această lecţie fundamentală a gândirii, a civilizaţiei umane: nu trebuie niciodată exagerată folosirea urii atunci când vrei să schimbi ceva.
Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime.
Marx nu s-a gândit deloc la acest lucru simplu, la faptul că această clasă muncitoare, atunci când va lua puterea, va fi extrem de crudă cu cei pe care îi numea burghezie, şi nu erau doar câţiva, ci mii, milioane de oameni. Intelectuali, militari, oameni de ştiinţă, artişti, bancheri, cu familiile lor, cu toţi cei apropiaţi.
Şi iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii. Şi asta din acest motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris un rând despre moderaţie. Dimpotrivă, au tot vorbit despre lupta de clasă, despre cum trebuie sa fii vigilent, să duci cruzimea până la capăt, fără milă.
Practic, la baza marxismului se află sloganul “să nu mai existe pic de umanitate”. Şi ce este ciudat este că nici măcar acum nu se vorbeşte despre adevărata faţă a marxismului. Se admite uneori că Marx a făcut unele erori, dar totuşi se spune că a fost un geniu".
Aceasta este bucata din interviul cu Ismail Kadare care m-a întărit.
Kadare nu a fost un scriitor confortabil, nu a fost nici ferit de controverse, a emigrat din Albania nu în comunism, ci imediat după. A fost însă un scriitor lucid și magistral în darea în vileag a absurdului regimurilor nocive care pun stăpânire pe vieți, pe cotidianul oamenilor.
Dictatura poate fi oricum, dar ea nu poate schimba literatura
Reiau o parte din interviul făcut cu Ismail Kadare la Paris, tocmai terminase volumul de memorii și urmărea jurnalele de știri ale televiziunii albaneze: erau alegeri și, ca-n orice țară ex-comunistă, problema lustrației ratate era o temă.
Ismail Kadare: Cu cât am continuat să scriu, cu atât am găsit raţiunea profundă a vieţii mele şi asta a fost mult mai important decât confortul cotidian şi libertatea cotidiană, exterioară. Aveam libertatea interioară de a scrie şi asta m-a făcut fericit.
În timp ce lucram la cărţile mele, uitam lumea comunistă, uitam de Albania, uitam de Moscova, de Tirana şi toate idioţeniile legate de plenare, congrese. Cred că Pasternak, Mandelştam trăiau acelaşi lucru; dacă nu, nu ar fi putut scrie în acele vremuri.
Ana Ahmatova, de pildă, are o frază foarte bizară; ea era obsedată că şi-ar fi scris unele dintre poeme atunci când era moartă. Ea credea că le-a scris când era moartă: e la fel ca atunci când eu spun că am trăit în altă lume, dar ea a formulat-o într-un mod mai interesant. Au fost câteva perioade din an, atunci când scriam, când eram mort.
Magda Grădinaru: Cum se simţea protagonistul romanului dumneavoastră ”Umbra”: venind din Albania comunistă în Franţa, un mort în lumea celor vii.
Ismail Kadare: Exact.
Magda Grădinaru: Timpul în care scriaţi, spuneţi, era cu totul altul decât timpul Albaniei reale, comuniste. Atunci eraţi mult mai norocos, mai fericit decât ceilalţi, care nu aveau, iată, literatura.
Ismail Kadare: Da, cu siguranţă. O tragedie este aceea că mulţi scriitori au plecat capul şi nu au înţeles asta. A fost nefericirea lor. Literatura este foarte confortabilă pentru cei care o iubesc, dar poate fi foarte crudă pentru ceilalţi. Nu sunt de acord cu scriitorii care spun că ei ar fi putut fi mai buni, dar a fost dictatura cea care a coborât nivelul literaturii. Dictatura poate fi oricum, dar ea nu poate schimba literatura.
Magda Grădinaru: Spuneţi că a fost alegerea fiecărui scriitor în parte.
Ismail Kadare: Da, bineînţeles, alegerea şi responsabilitatea fiecăruia.
Magda Grădinaru: De unde întrebarea mea: unde e limita fricii, există un punct din care frica devine complicitate?
Ismail Kadare: Evident, şi există şi o frică falsă. Poţi crede că trăieşti într-o frică generalizată, dar de fapt e şi o frică falsă aici.
Magda Grădinaru: În România, de pildă, am auzit şi reproşuri faţă de scriitorii care au ales să plece în exil, în locul unei rezistenţe în ţară. Exista în mod autentic această alegere: să rămâi şi să scrii într-o ţară comunistă sau să pleci şi să scrii în afara ei?
Ismail Kadare: Este simplu să spui, dar nu poţi reproşa nimănui. Sunt scriitori care au ales să rămână în mijlocul dramei.
Magda Grădinaru: Poate că în exil exista posibilitatea asta, de a face cunoscută drama.
Ismail Kadare: Da, dar este altceva. Cine e obişnuit să nu denunţe nimic nu o va face indiferent unde s-ar afla.
Magda Grădinaru: Aţi plecat din Albania când dictatura comunistă era la crepuscul. De ce atunci?
Ismail Kadare: Când am părăsit Albania, am făcut un calcul foarte rece: exista o mişcare care aştepta ceva anume de la intelectuali şi ce puteam face, să fiu foarte zgomotos? Am părăsit ţara, am făcut o declaraţie publică, care a fost cunoscută internaţional. Era un mare scandal, am fost proclamat ca dezertor, un trădător.
Ziua în care am plecat din ţară, oamenii, la şase seara, au ascultat la Vocea Americii declaraţia mea. ”De ce nu a făcut închisoare?”, se reproşa despre mine. Era uşor să ajungi în închisoare. Dar ce spune asta? Foarte puţin.
Pe când acesta a fost un gest senzaţional, am putut juca un rol. Închisoarea, în dictatura comunistă, era un lucru banal. Mii de oameni erau în închisoare. Şi nu a avut niciun rezultat.
Magda Grădinaru: Aţi mai afirmat că disidenţa, de fapt, nu era posibilă într-un regim totalitar.
Ismail Kadare: Nu este posibilă. Pentru a fi posibilă, trebuie să aibă condiţii minime de exprimare. Dacă cineva are căluş la gură din prima zi, cel mult poţi spune că a încercat să vorbească, dar a fost arestat. Dar asta era o banalitate pentru cotidianul unei dictaturi, nu era deloc senzaţional.
Interviul integral - Ismail Kadare, despre mediocritatea comunistă lipsită de moderaţie şi milă, bogăţia mitologică a Balcanilor şi locul Peninsulei Balcanice în cultura Europei