A avut sau nu legătură cu etnia reacția de blam a unei părți consistente a publicului de la concertul Coldplay? Pusă astfel întrebarea este mult prea simplistă și răspunsul negativ nu îndepărtează manifestările latente de rasism.
- Coldplay a adus un cântăreț de manele la concertul din București. Publicul a huiduit copios (Video)
- Prima reacție a manelistului Babasha, după huiduielile încasate la concertul Coldplay (Video)
- Reacții după ce Babasha a fost huiduit la concertul Coldplay: ”România este străbătută de un rasism profund”, ”Odată cu fluierăturile a fugit bucuria”
Publicul nu a huiduit un interpret de etnie rromă, ci urcarea pe o scenă rock, așadar din mainstream-ul cultural, a unei subculturi care este asociată cu mediocritatea, cu stridența și în general cu acei indicatori pe care nu am vrea să-i validăm pentru a ne descrie: orientalismul, lascivitatea, degradarea și în general compromiterea, în sens etimologic de deteriorare, a fondului clasic occidental.
Înainte de 1990, în anii dictaturii comuniste care avea acel specific românesc de naționalism retrograd, una dintre formele prin care am prezervat umanitatea nealterată sau asta ne amăgeam că facem era tocmai conexiunea cu cultura occidentală, că era vorba despre cărți citite în "samizdat", de blugi sau de muzica rock.
În special muzica rock a fost asimilată cu Vestul și cu apartenența noastră profundă la cultura clasică europeană, de la care național-comunismul ne deturna.
Tocmai de aceea, regimul și-a creat propria contra-cultură, mimetismul slab calitativ de la Cenaclul Flacăra, în așa fel încât să controleze și supapa prin care oamenii aveau iluzia că poate intra aerul libertății.
Cauzele pentru care o bună parte a publicului de la concertul Coldplay, compus și el majoritar din generația plus 40, a respins din capul locului și atât de vehement un artist care cântă manele, sunt mai degrabă culturale și de forma reacției unei cetăți asediate.
Oamenii care au huiduit nu au cerut să nu aibă loc concerte de manele, nici ca maneaua și interpreții ei să fie evacuați din spațiul public, ci să nu fie deturnat un concert rock, la care ei au venit așa cum generația din comunism asculta Europa Liberă.
Și aici ar putea fi una dintre problemele cronice pe care le târâm după noi de decenii: sentimentul că orice facem bun, solidar, calitativ este rupt de țara în care trăim și că pentru a ne putea duce viețile în frumos și bine, trebuie să ne ermetizăm micile lumi. Să ne închidem în bulă.
ASTĂZI PE SPOT:
Să ne securizăm patriile mici, în care reușim, și patria mare să fie un accident de naștere. Acest fenomen descrie disfuncționalitatea socială în care trăim și reacțiile de furie și ură, atunci când în ceea ce noi pretindem să menținem ermetic intră un element pe care îl percepem ca deturnându-ne.
E ceea ce se numește bias - în momentele încărcate politic, oamenii citesc opiniile/știrile care le confirmă bias-ul și resping din capul locului, fără aparat critic, tot ceea ce le contrazice ceea ce ei numesc valori.
Chiar dacă motivele țin de acest registru al rezistenței prin cultură, o paradigmă care mai mult ne-a încurcat decât descurcat în comunism, pentru că părea că justifică tăcerile în fața abuzurilor și crimelor regimului în numele supraviețuirii prin cultură, asta nu înseamnă că pe traseu nu poate deveni rasism. Maneaua este asociată direct cu etnia rromă, dar etnia rromă nu este redusă la manea: dacă pe scenă urca Damian Drăghici, ar mai fi fost huiduit?
Problema discriminării și inferiorizării subculturii rrome ține de segregarea care există la nivel social și de lipsa și vulnerabilitatea programelor naționale reale de incluziune socială.
Odată corectate acestea, și celelalte percepții vor fi corectate. De pildă, o anchetă Salvați Copiii România arată că elevii români nu mai au evaluări ale celorlalți prin lupa etnică și acceptă un coleg de bancă de etnie rromă; au însă un grad mai mare de neacceptare în privința copiilor cu probleme de sănătate mintală.
Asta ne arată că acceptarea celuilalt ține și de felul în care avem o relație directă, nemijlocită cu celălalt, dar și de felul în care statul are soluții la problemele sociale reale. Or, cazurile de copii cu probleme speciale care au fost mutați de la o școală la alta, să nu facă probleme unei clase, arată că statul nu știe să soluționeze incluziv o problemă reală.
Rămâne însă problema furiei sociale difuze și a sentimentului că numai în bula ta reușești, că numai însoțindu-te exclusiv cu cei care au aceleași valori, sau ce institui ca fiind valori, cu tine poți trăi în ordine și liniște, și că orice deschidere dinspre exterior spre bula ta e un act de agresiune.
Dar, iarăși, asta ține de ce face și cum este perceput statul că face, adică de țesătura de încredere și speranță sociale care, odată disfuncțională, îi face pe oameni să simtă că funcționează exclusiv pe cont propriu și pe cel al tribului cultural.
Respingerea agresivă a alăturării dintre un gen muzical și un altul arată că problema este pusă în termeni de opțiuni valorice.
Or, exact asta duce la fenomene tribale, la comunități închise, care se definesc mai degrabă prin indentățile secundare (religie, orientare sexuală, adeziune culturală) decât prin marile apartenențe comune.
Limita de la care începe rasismul este extrem de fină și nu este fixă: ea ține de contextul social. Iar contextul social al generației plus 40 este unul marcat de teama de a nu fi considerat suficient de bun pentru Vest, în vreme ce generația adolescenților de astăzi nu-și mai pune problema în acești termeni de identitate culturală și de umilire că un occidental consideră că maneaua este reprezentantivă pentru muzica din România.