Șocat am fost să văd atâta revărsare de subcultură în programele de Revelion ale unor posturi generaliste românești de televiziune, inclusiv postul public.
În primul rând, am identificat o atracție obsesivă spre muzica așa-zis țigănească, fie că sunt noi apariții, fie că sunt reinterpretări ale unor ”grei”, majoritatea defuncți, ale căror opere sunt preluate acum, multiplicate și revărsate în eter în numele moștenirii culturale, al continuării tradiției și al respectului față de marii artiști ai nației.
Se crede acum cu tărie că ești fancy dacă vii cu repertoriul Romicăi Puceanu, al lui Gabi Luncă, Onoriu sau mai știu eu care alt împărat sau împărăteasă ai unui anumit tip de muzică. Acest gen e promovat de prozeliți care au sărit etape consistente de educație, neînțelegând absolut deloc fenomenul și clamând cu îndârjire că sunt exegeții valorilor culturale naționale.
Nu că aș cunoaște eu mai multe în domeniu, nici nu mi-am propus, dar simpla calitate de martor al trecerii mai multor decenii de viață mă determină să le dau o veste proastă acestor propagandiști ai culturii de mahala din timpul comunismului: genul acesta muzical era foarte restrâns, deloc reprezentativ, se asculta în medii promiscue, lipsite de educație în general și de morală în particular.
Nu neg savoarea unor exprimări de orice fel ale unor reprezentanți charismatici ai diverselor grupuri sociale, dar nu văd niciun motiv ca aceste manifestări, cu o arie limitată de manifestare, să se propage la nivel național și să capete statutul brandului cultural de țară!
Nu sunt un fin cunoscător al valențelor acestui gen muzical și cultural, dar vă spun cu mâna pe inimă că inginerii, profesorii, doctorii etc nu ascultau și nu promovau aceste valori. Asta v-o spune un simplu cetățean care a trăit vreo 20 de ani într-un cartier reprezentativ pentru tema de față, și anume Pantelimon.
Evident că pe terenul de fotbal culturile se întrepătrundeau, dar când plecam acasă, dădeam drumul la casetofon și ascultam Phoenix, la televizor urmăream emisiunile lui Iosif Sava, la radio ascultam topul de la Europa Liberă și citeam biografia lui Charlie Chaplin.
Deopotrivă, sunt convins că în alte case se asculta și ”Mama mea e florăreasă” sau ”Cenușăreasa”, lucru absolut firesc, dar la nivel de identitate culturală națională, în niciun caz acest gen de muzică nu era reprezentativ.
În al doilea rând, mi-a sărit în ochi șablonul vestimentar cu totul la vedere, acest lucru nefiind neapărat imputabil divelor autohtone, atâta timp cât vulgaritatea, țopârlănia și opulența sunt promovate și în anumite medii de peste ocean și nu numai.
Ce nu se înțelege este că această manifestare este considerată și acolo de un gust îndoielnic, în antiteză cu apariții notabile precum cele ale lui Celine Dion, Barbara Streisand, Diana Ross sau Mariah Carey.
În al treilea rând, am notat modalitatea de exprimare țățească – cocălărescă, cu replici contondente, bolovănoase, ieșite din piepturi aproape îmbrăcate și din creierașe oarecum golite.
În al patrulea rând, am fost lovit frontal de tipul de mesaj golănesc – șantieresc, remarcând domni care își doresc ”banul la pungă” și ”portofelul ca purcelul”, precum și domniţe care se etalează cu avantaje de tipul ”am portbagajul sus” sau care se oferă să ”ajung la inima ta să scot toată drama din ea”.
În același timp, tocmai pentru a evita expunerea jenantă pe un teritoriu în care concurența prostului gust e acerbă, am remarcat strategia inspirată a altor posturi de a transmite, pur și simplu, înregistrări ale unor concerte susținute de artiști consacrați de decenii pe arena internațională.
Făcând această trecere, am avut curiozitatea să văd și programele televiziunilor reprezentative din Franța, Italia, chiar și Germania. Mi-am revenit rapid; am văzut niște spectacole fantastice în care bunul gust, amestecul de stiluri, culturi și vestimentații au acoperit toate zonele, dar cuvintele de ordine fiind talentul, performanța, erudiția.
Nu vreau să insist pe decorul de basm de la Chateau de Chantilly și lecția de istorie predată în paralel cu divertismentul, nu vreau să fac o comparație injustă cu notorietatea protagoniștilor sau calitatea interpretării și originalitatea ținutelor, pentru că ar însemna să descalific total prestațiile și aparițiile autohtone românești.
Aș intra puțin pe terenul advers, adică aparițiile opulente, expunerile vulgare și prestațiile voluptoase ale corpurilor de balet de la celebrele cabarete Lido și Moulin Rouge. Deci, dragi concetățeni artiști, dacă vreți să intrați pe un teritoriu al vulgarului, indecenței și senzualității, măcar faceți-o la rang de artă.
În ciuda aparențelor, în spatele acelor prestații stă talent, pregătire asiduă și organizare. Cu alte cuvinte, nici cu adevărat șmecher nu poți să fii dacă nu ești educat, nu muncești, nu ai talent și inspirație.
La urma urmelor, nici măcar nu este vina unor indivizi că se exprimă așa cum știu și pot, care s-au tatuat mai mult decât au citit sau pentru care școala e un loc de întâlnire pentru a pleca la mall.
Problema este că dacă acești indivizi nu sunt reprezentativi, iar ceea ce fac este subcultură, de ce promovăm noi la rang de brand cultural această identificare cu prostul gust, lipsa de educație, talent, inspirație și vocație artistică în dezacord total cu standardul și reperele calitative din domeniu?
Chiar nu vede nimeni nici o asemănare între prestația acestor ”artiști” și cea a politicienilor de la noi, ambele fiind guvernate de tupeu, grosolănie, promovare pe baza apartenenței la un grup obscur de interese?
De ce promovăm artiști care nu pot construi decât un brand cultural manelistic? De ce alegem politicieni care nu pot genera decât un model de dezvoltare clientelar?
Chiar nu crede nimeni că a fi numit ministru dacă ai un doctorat plagiat, ai urmat cursurile Academiei de Informații, te-ai îmbogățit din bani publici și ești apropiat al liderului de partid, acest lucru a devenit deja un șablon?
Este bizar că, deopotrivă, și ”artiștii” promotori ai suburbanului și politicienii promotori ai interesului propriu, frecventează teritorii, conduc mașini, se îmbracă la case de modă și au proprietăți exact în țările care promovează performanța, bunul gust, munca și valorile culturale reprezentative la nivel mondial, dar și artiștii și politicienii autohtoni, prin prestațiile lor, sluțesc aceste deziderate și le transformă în manelism cultural și politic.
La fel de bizar este să-i vezi pe aceiași simpatizanți ai manelismului cultural și politic înghesuindu-se pe plaje exotice în miez de iarnă și trăgând în bikini, bermude și sutiene niște hore pe manele autohtone de mai mare fala.
Cât de absurd este să-ți pută meleagurile autohtone înțesate de mici, bere și manele, pentru că nu ai puterea să identifici locurile care cultivă tradiția, obiceiurile și spiritualitatea, dar să te duci în țări îndepărtate și să promovezi exact lucrurile de care ai fugit, și asta doar pentru că poți?
Până la urmă, constatăm cu tristețe că atâtea decenii de obscurantism care s-au scurs după 1990 au diluat orice efort de a vrea să fim ”o țară ca afară” și au profilat un model de sine stătător care, fie că e vorba de politică, fie că e vorba de cultură, promovează tupeul, ignoranța, mârlănia.
Oh, nu, nu putem accepta, noi restul, dar cei reprezentativi și totodată toleranți, să ni se bage pe gât atâta subcultură și atâta contraperformanță politică și să nu reușim să ne impunem cu valorile artistice, morala creștină, virtuțile naționale autentice și aspirațiile europene care ne definesc cu adevărat!
Și mai mult, oare nu e dispus niciun lider politic, inclusiv cel care a preferat să-și scoată formațiunea din această cloacă, doar pentru a nu fi părtaș la manelismul instaurat la nivel guvernamental, să dea semnale clare că vrea să capitalizeze voința celor care încă mai credem că nu merităm ceea ce se întâmplă acum, ba mai mult, chiar putem schimba această atitudine manelistică și să ne îndreptăm către consacrare spirituală, culturală, politică și economică?
Un indiciu: un partid politic, oricât de progresist s-ar pretinde, nu poate evolua dacă rămâne o entitate închisă, partizană numai propriilor lideri și fără capacitatea de a analiza profund propria performanță.
Pentru a inversa trendul de descreștere, oricât de greu ar părea, trebuie schimbat mesajul. Nu în sensul de a renunța la principii și valori, dar de a reuși să îi atragi și pe cei care cred că tăiatul porcului nu e un ritual de scara blocului, că imnul național nu e o melodie și că plagiatul și o condamnare penală nu sunt valori de afirmare.