De la subcultura jocurilor pe calculator, fetișismul tehnologiilor și o preocupare foarte mare către cripto-monedă și instrumente financiare care permit o acumulare de capital și de bogăție foarte mare și mișcările politice radicale, în care oamenii votează avataruri și practică excluderea celuilalt, pasul a fost deja făcut.
Un adolescent pe care părinții îl știau liniștit și mai ales în siguranță, în camera lui cel mai adesea, ucide o fată, o colegă de școală, simțindu-se încolțit, exclus și amenințat identitar.
Un caz care arată consecințele psiho-sociale maximale ale închiderii în bulele de pe rețelele sociale și care deschide o altă analiză: cum folosesc politicienii toxici radicalizarea în construcția de noi ideologii care exclud.
Zilele acestea, mulți părinți „de pe Facebook” se uită la un film care prezintă ce li se poate întâmpla copiilor lor pe Instagram: Adolescență coruptă.
Filmul, devenit un succes imediat, deschide practic ușa de la dormitorul unui adolescent și ne arată pericolul în care acesta crește, în siguranța casei și ocrotit sub cupolă de părinți care fac parte din generația care și-a promis că nu va repeta greșelile propriilor părinți.
Tatăl meu mă bătea, era foarte strict, spune la un moment dat în film cel ajuns la rândul lui tată și al cărui fiu, încolțit pe rețelele sociale, etichetat rușinos și hărțuit la școală, ridiculizat de fetele care îl numeau incel, comite ceva de necrezut pentru un părinte, o crimă.
Între nevoia obsesivă de a fi plăcut de fete/femei și frica de excludere, de înlocuire, personalitatea copilului suferă șocuri teribile, pe care nu are instrumentele nici emoționale, nici cognitive să le proceseze. Noi l-am făcut așa?, e una dintre întrebările obsesive de final ale tatălui. Noi, școala, comunitatea, societatea.
Putem rămâne în temele filmului și vedea ce schimbări fiziologice, în structura creierului, produce semnificarea vieții reale prin activitatea de pe rețelele sociale, unde apartenența la grup și, ca atare, excluderea și sentimentul de a lua parte (FMO – fear of missing out).
Sau ce înseamnă retragerea părinților din anumite aspecte ale vieții copiilor, pentru a le ocroti dreptul la intimitate, când de fapt intimitatea aceasta online înseamnă supra-expunere și învățare eronată a alterității și empatiei.
În România însă, lucrurile sunt și mai complicate; într-unul dintre textele cuprinse în volumul Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității (Ed. Polirom), profesorul Mihai Maci vorbește despre generații întregi de copii pentru care social media devine mijlocul unic de relaționare cu părinții: e generația copiilor lăsați în urmă, în țară, în vreme ce părinții lor, de multe ori ambii sau unicul părinte, muncesc în străinătate.
Copiii români din generațiile tinere, ajunși studenți, sunt incapabili să spună o poveste și sentimentul de anxietate generalizată îi însoțește atunci când sunt puși să o facă:
„Poveștile studenților mei nu au nici finalitate, nici sens; ei se descriu pe și înșiși și lumea așa cum o văd. Aproape toți sunt convinși că lumea aceasta e cu ochii pe ei și, de aceea, sunt timorați. Se simt văzuți - și nu e prea clar dacă de ochi umani sau de lumina din ferestrele reci ale device-urilor - și se simt nepregătiți (mereu se întreabă cum arată) pentru această expunere nelocalizabilă, dar universală”.
Există însă și o dimensiune social-politică, pe care o vedem în istoria mare pe care o trăim.
De la Jordan Peterson și frații Tate la manosferă, jocuri video cu NPC-uri (non player characters), excluderea celuilalt ca dușman din bulă până la votul pentru avataruri, în loc de candidați reali și instrumentalizarea politică a fricii de emasculare în regimurile autocratice și curentele radical conservatoare pasul e deja făcut.
Acum câțiva ani, antropologul Alexandru Bălășescu a mers pe teren, de data asta la una dintre conferințele ținute de Jordan Peterson la București, în fața unui public cvasi-sectant, sedus de tezele radical conservatoare care vorbeau despre ordinea naturală a lumii și mai ales a rolurilor și ele naturale pe care le au bărbații și femeile.
Arc peste timp, ajungem la platformele politice de extremă dreapta care cunosc o ascensiune fulminantă în Italia, Franța, Germania, Austria, România până și la președintele Donald Trump care aruncă vina chiar și pentru tragedia aviatică din Washington pe politicile de diversitate, pe progresism, pe woke, toate acestea având înfățișarea unor vrăjitoare rele, teribile, care au alterat ordinea naturală a societăților.
Care sunt însă verigile de legătură?
Explică Alexandru Bălășescu în podcastul Punctul pe știri:
„S-au format aceste grupuri de manosferă, cum se numește, sau sfera masculinității tradiționale care au luat amploare în ultimii 15-20 de ani și care au oferit o apartenență adolescenților, băieți care se simțeau într-un fel sau altul marginalizați.
Codurile de interacțiune între sexe s-au schimbat, accesarea unei partenere a devenit mai dificilă pentru cei care expun valori din acestea, mai tradiționale sau aparent dificilă, pentru că totdeauna societatea e foarte variată, adică există ceva pentru oricine, ca să spun așa.
Dar la nivel de percepție, ideea a început să se înfiripe, că toată această revoluție morală și sexuală, feminismul cu toate valurile lui și așa mai departe, și acceptarea diversității de fapt duc la marginalizarea adevăraților bărbați.
În termenii psihanalizei, vedeți emascularea sau frica de castrare. Asta duce la o energie folosită în ideologii politice, cum ar fi întoarcerea la tradiționalitate, întoarcerea la rolurile clasice de femeie-bărbat, diminuarea rolului femeilor și minimalizarea importanței atributelor de care vorbeam înainte și care de fapt sunt atribute importante în orice societate, și anume empatia.
Ați văzut de recent declarațiile lui Elon Musk probabil, când a spus că empatia e dușmanul civilizației. /…/
Sunt câteva elemente importante, cele pe care le-am enumerat, combinate cu subcultura jocurilor pe calculator, fetișismul tehnologiilor inteligența artificială și o preocupare foarte mare către cripto-monedă și instrumente financiare care permit o acumulare de capital și de bogăție foarte mare.
Pentru că teoria din spate este că dacă ai resurse, atunci ai acces la femei. Și asta dublată, evident, și de o propensitate către sporturile de arte marțiale mixte. Toate astea vin cumva împreună. Un anumit tip de masculinitate bazată pe acces și control la resurse, forță fizică, competitivitate și diminuarea rolului femeii, până la misoginism declarat, cum e în cazul Tate sau implicit cum e cazul lui Jordan Peterson.
Este o cultură foarte, foarte bine închegată și care ce face, ce oferă? Oferă apartenență de grup adolescenților, băieților care se simt, în bună măsură, marginalizați./…/
Vedem tinerii cum sunt atrași în aceste cluburi, evident prin oferirea unui grup de parteneri, se fac tabere se fac, există grupuri online. Ei de multe ori sunt recrutați prin intermediul sferei de jocuri, sunt absorbiți în astfel de cluburi. În România există și tabere, am văzut foarte recent acum, cu toată nebunia candidaturii lui Georgescu și tot ce a scos la suprafață.
O sferă culturală, deja putem vorbi, închegată în jurul valorilor presupus tradiționale, presupus imoabile și, foarte important, prezentate ca fiind naturale. Deci e vorba de naturalizarea unui anumit tip particular de morală, dar este prezentat ca fiind morala naturală și evident că orice tip de ideologie are nevoie de un dușman.
Dușmanul devine orice tip de societate sau ideologie care se prezintă ca fiind progresistă. Plus, cum spuneam, e foarte importantă frica, frica de emasculare. Frica de emasculare a câștigat foarte multe voturi în ceea ce se numește război cultural.
Foarte multă lume simpatizează cu discursurile promovate de mișcarea MAGA, aduse în Europa foarte clar prin intermediul lui Steve Bannon, care a venit imediat după pandemie în Europa și a lucrat cu Meloni în în Italia foarte mult și pur și simplu a inventat mișcarea extremistă”.
Modul de funcționare, odată admis într-un astfel de grup, este unul al radicalizării, explică antropologul:
Mergi pe bias-ul confirmării tot timpul și nevoile de celălalt radical, pentru că așa femeia devine celălalt radical, adică total diferit și este prezentată ca fiind pericol.
Dacă te formezi crezând că partenerul îți servește întotdeauna nevoile, fără să aducă niciun fel de fricțiune emoțională, niciun fel de provocare, deja îl refuzi pe celălalt real. Și toate aceste ideologii radicale, fie la stânga, fie la dreapta, merg pe eliminarea celuilalt, pe eliminarea inamicului ideologic, care la stânga este dușmanul luptei de clasă, burghezul sau cine o mai fi el, iar la dreapta celălalt este definit biologic, fie etnic sau rasial, fie chiar celălalt femeie.
Așa a devenit posibil ca un candidat necunoscut cum e Călin Georgescu să pună în pericol un întreg eșafodaj democratic: oamenii nu mai votează persoane reale, acestea pot fi oricât de disonante cognitiv, nu contează.
Votul se duce pe avataruri.
„Și ceea ce este foarte interesant de văzut este cum de fapt oamenii, pentru că relaționarea cu celălalt nu se mai face în mod direct, nu mai votează persoane, ci votează avataruri.
De fapt, ce cunoaștem este acest avatar și multiplicarea sa algoritmică. Și de aceea în analiza culturii politice curente trebuie neapărat revizitarea clasicilor, de pildă McLuhan: formatul fiecărui mediu de propagare a știrilor imprimă în sine un anumit mesaj. Iar formatul noilor media este algoritmul.
Algoritmul este opac, deci nu e transparent, este foarte deterministic și închide rețelele. Formează acele bule și merge pe ideea de confirmare. De aceea spuneam ca acționează ca o substanță neurostimulatoare.
Foarte important: vehiculat în cercurile acestea și care e foarte important de înțeles este NPC - non-player characters. Acestea sunt personajele din jocuri care apar pe acolo, de decor. Jocurile acestea la care mă refer de cele mai multe ori sunt jocuri de combat, de bătălie și apar aceste caractere, ca figuranți dispensabili.
În aceste cercuri și inclusiv în cele de decizie politică acum, de pildă Elon Musk, privirea asupra noastră, a oamenilor de rând e că noi suntem NPC-uri. Pentru ei se vede asta foarte bine în așa-zisele negocieri de pace între Trump și Putin”, explică antropologul Alexandru Bălășescu.
E o imagine de ansamblu teribilă, dar fără ea vom găsi doar pseudo-soluții și vom trăi aceeași stupoare alegeri după alegeri, în fața unor politicieni necunoscuți în offline, dar transformați de algoritmi în avataruri care hrănesc nevoia de apartenența la grup și, în varianta radicalizată, la haită, a oamenilor, „recrutați" încă din adolescență.