Citez din spusele prezidențiabilului Georgescu, rostite în fața telespectatorilor: „Legionarii au făcut lucruri bune, dar și unele mai puțin bune”.
Întrucât, la data când respectivii legionari făceau „lucruri bune, dar și unele mai puțin bune”, prezidențiabilul nostru nu era încă născut, logica îmi spune că domnia sa deține acele informații din auzite, din citite sau din filme, vizionate pe micul sau pe marele ecran.
Vârsta îmi dă marele privilegiu de a fi trăit pe viu respectivele episoade, cărora le-am fost cândva contemporan, ba chiar, în unele cazuri, martor.
Iar intuiția îmi spune că evenimentele cărora le-ai fost contemporan poartă mai multă pecete de autentic decât ceva auzit de la alții, care, la rândul lor, au auzit de la alți alții, au citit în cărți, în ziare sau au văzut în filme.
Cu asemenea gânduri, îmi permit să scormonesc prin memorie, căutând „lucrurile bune” sau „mai puțin bune”, făptuite de cei în cauză.
Eram copil, dar contemporan cu un eveniment al anului 1933, când niște legionari pretinși „patrioți” au tras câteva gloanțe pe peronul gării Sinaia, asasinându-l pe prim ministrul țării I.G.Duca, socotind că încheie astfel o răfuială. Li se părea că, odată ajunși la putere, au tot dreptul să-și facă singuri dreptate.
Tot contemporan am fost și cu momentul din anul 1939, când alți „patrioți”, tot legionari și tot făcându-și singuri dreptatea lor, asasinau pe strada Știrbei Vodă din Capitală un alt prim ministru al țării, pe Armand Călinescu. Tot răfuială.
Am fost contemporan și cu evenimentele din septembrie 1940, când legionarii, profitând de instabilitatea creată după ocuparea a peste un sfert din țară de către unii vecini, au presat asupra regelui să abdice, deschizându-și astfel singuri drumul spre preluarea puterii, prin forță. Știți cum se numește asemenea preluare a puterii: lovitură de stat.
Am fost contemporan și cu momentul când generalul–legionar Ion Antonescu se lepăda de uniforma militară, pentru a se arăta în public în „cămașa verde a legionarilor”, pe care o îmbrăca la evenimente.
Nu mi se pare a fi secret mesajul pe care îl transmitea generalul, atunci când își alterna uniformele, dar impactul în societate era lamentabil: o discreditare a armatei de către general, tocmai în zile grele, când unii vecini încă mai pofteau la ceva din teritoriul țării noastre.
Tot contemporan am fost și cu momentul când presa publica următorul ciudat Decret (nr. 214bis din 14 septembrie 1940):
„Art. 1. Statul român devine stat național-legionar.
Art. 2. Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat, având ca țel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor lui creatoare.
Art. 3. D-l general Ion Antonescu este conducătorul statului legionar și șeful regimului legionar.
Art. 4. D-l Horia Sima este conducătorul Mișcării Legionare.
Art. 5. Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între frați încetează”.
Am fost contemporan și cu ceea ce a urmat: momentele când „Mișcarea Legionară” începea să distribuie arme și muniții simpatizaților săi, fără vreun scop declarat.
Dar, la vreo două luni după publicarea bizarului decret, am fost contemporan cu masacrul de la Jilava din noiembrie 1940, când un grup de legionari înarmați a ucis 64 de deținuți politici, dintre care cinci erau foști demnitari ai statului. Tot răfuială și tot cu de la sine putere, adică fără judecată.
Am fost contemporan și cu alte două abominabile crime, când, în aceeași lună, tot legionarii și tot ca un fel de răfuială i-au ucis în chip bestial pe savantul Nicolae Iorga și pe prestigiosul economist Virgil Madgearu.
Tot contemporan am fost și cu episodul când „șeful regimului legionar” simțea că nu mai poate tolera fapte pe care le atribuia „conducătorului mișcării legionare” (Antonescu vs Horia Sima) și îi înlătura din Guvern pe simpatizanții acestuia din urmă.
Era scânteia care a detonat conflictul dintre cei noi. A început devastarea magazinelor evreiești din cartierul Văcărești, a continuat incendierea lor, uciderea patronilor și a familiilor acestora. Am avut ocazia să trec mai târziu prin acel cartier. Spațiile devastate erau pustii, iar pereții goi încă mai fumegau. „Justițiarii” smulseseră din tocuri chiar și ușile sau ferestrele.
În ianuarie, ziarele relatau despre momentul când persoane neidentificate au tras două focuri în plină stradă, ucigând un colonel german, cu scopul vădit de a pune crima pe seama adversarului și a demara o eventuală „răzbunare” a germanilor asupra lui Antonescu. Dar Hitler, împrietenit între timp cu generalul român, n-a mușcat nada.
Furios, Horia Sima a sunat mobilizarea tuturor simpatizanților săi, cei cărora le distribuise arme, cu scop nedeclarat. Ba chiar, în ianuarie 1941, instala în curtea palatului Sturdza din Piața Victoriei tunuri cu țeava îndreptată spre sediul Guvernului, în timp ce adversarul punea tunurile armatei în fața sediului propriu, cu țeava îndreptată viceversa.
Tirurile de artilerie ale lui Sima n-au atins prea ușor palatul guvernamental, dar celelalte tunuri au culcat la pământ una dintre cele mai somptuoase construcții arhitectonice a Bucureștilor, palatul Sturdza. Era un edificiu construit în stiluri cam amestecate, printre care domina cel baroc și pe care specialiștii îl considerau unic în felul lui, cel puțin prin originalitate. Astăzi, pe locul palatului, este o stație de metrou.
Am fost contemporan cu toate acestea, inclusiv cu victoria tunurilor armatei, condusă de Antonescu, asupra legionarilor, conduși de Sima. Înfrânt, după ce transformase capitala în câmp de luptă, acesta a fugit în Germania, sperând să revină cu ajutor străin. Dar Fuhrerul nici măcar nu l-a primit în audiență.
Cum spuneam, am fost contemporan cu aceste evenimente, devenite între timp istorie. Eu le-am trăit, în timp ce alții le-au aflat din auzite și din citite. În acest cadru, îmi permit să-mi pun o întrebare cu caracter strict retoric: care din toate cele relatate au fost „lucruri bune”, domnule prezidențiabil Călin Georgescu și care au fost „lucruri mai puțin bune”? Căci, așa cum înțeleg, rele n-au fost niciunele.