Una dintre cele mai omenești și prin asta dramatice întâlniri ale omului cu moartea este cea a lui Ivan Ilici, cel care, vorbind cu ușurință despre cum se moare zi de zi, ratează conștientizarea propriei morți.
Dincolo de toate teoriile despre om, imbatabilă este cea care găsește diferența specifică în conștiința propriei finitudini. Omul este singura ființă conștientă că existența i se va sfârși într-o bună zi, că viața lui e așadar finită și capătul ei înseamnă moartea.
Componenta dramatică a acestei veniri pe lume cu un certificat de deces gata semnat a făcut obiectul filosofiei, psihanalizei și al literaturii, iar componenta de speranță și alinare a fost rezervată teologiei.
Personajul lui Tolstoi lucrează zi de zi în preajma morții. Se moare lângă el în mod cotidian, repetat, anonim. Banalizându-se ca fapt obișnuit, însă, moartea devine atât de impersonală, încât Ivan Ilici nu-și poate pune problema propriei morți.
Nu este conștient de certificatul de deces cu care a venit gata înzestrat pe lume, cum spune filosoful german Martin Heidegger. Or, asta e cea mai rea capcană pentru un Ivan Ilici care, ca orice alt om, cade într-o zi bolnav și medicul îi spune, lui și familiei, că va muri. Moartea care era posibilă pentru toți ceilalți – se moare – îi era acum lui rezervată.
În povestea lui Tolstoi, Ivan Ilici începe să urle, șocat de vestea propriei mortalități, de care orice om ar trebui să fie conștient și tocmai această conștientizare a propriei finitudini îi dă posibilitatea unei împăcări demne sau măcar în termeni personali cu finalul. Lui și celor din viața cărora face parte și care vor trebui să învețe să trăiască mai departe gestionând absența celui drag.
Or, asta este ceea ce li s-a răpit rudelor pacientului de la Spitalul Pantelimon, un bolnav care oricum murea, pentru că în viața oamenilor se moare.
Cazul Pantelimon are mai multe paliere și acolo unde nu mai este vorba despre lege și răspunderea în fața legii, apar problemele reale ale sistemului medical românesc, atât de confiscat simbolic, încât o dezbatere reală pare blocată din capul locului.
Între diabolizare și eroizare, de altfel cei doi poli între care nu mai există centru cam în orice dezbatere din România, sistemul medical a devenit unul perceput ca ermetic, în care singura relație a medicului cu ce e în afara spitalului ține de diagnosticul de pe fișa medicală.
Empatia, compasiunea, demnitatea în boală și moarte nu par a fi în sarcina sistemului medical. Acest lucru funcționează ca o barieră atât pentru pacienți, cât și pentru medici.
Medicii din ATI își apără colegele tocmai în acest registru al compasiunii: unui om care nu are nicio șansă de supraviețuire nu-i poți face, medical, niciun bine, perpetuându-i suferința.
În unele sisteme medicale, demnitatea morții este un drept și el poate merge până la sinuciderea asistată, despre care nu e vorba în cazul Pantelimon.
Și, atunci, de ce șocul familiei al cărui om drag a murit în ATI, după ce medicamentul care l-ar fi ținut în viață, potrivit rechizitoriului, a fost scăzut?
Tocmai demnitatea morții celui drag este percepută de familie ca fiindu-i răpită, pentru că întreg contextul morții a fost unul cu circuit închis.
Aici nu mai e vorba despre un dosar penal, unde va fi sensibil de demonstrat voința criminală, ci despre compasiunea de a-l lăsa pe cel care suferă să conștientizeze moartea nu ca pe o treabă care se întâmplă în spitale, ci ca pe o afacere personală. Nu se moare în spitale, ci un om iubit moare.
Tocmai abandonarea cronică a instituțiilor esențiale, cum este sistemul medical, a dus la situația aceasta care descrie starea schizoidă a relației dintre cetățean și sistemul medical, dar și dintre medic și sistemul medical. Absența regulilor a fost deja remarcată, dar ei i se adaugă lipsa asumării - în mod firesc, Ministerul Sănătății trebuie să fie capabil să asigure o interfață care să protejeze deopotrivă medicul și pacientul și care, atunci când apar situații monstruoase de tipul cazului Pantelimon, să poată interveni asupra cauzelor, în așa fel încât derapajul să nu mai fie posibil.