Din când în când, la radio intră o știre despre Mariupol, orașul în care se moare fără deznădejde, doar se moare. Mâna învârte butonul, până când undele se fixează asupra unei melodii romanțate, care ar putea la fel de bine să fie și doar tăcere. Suntem în anul 2024.
Privitorul atent poate vedea cum timpul este fixat în viitor, deși atmosfera, tonurile de culoare, sărăcia, melancolia disperării, singurătatea, alcoolismul, toate acestea par că fac parte mai degrabă din peisajul anilor 1980, din blocul comunist.
Dar nu e o țară din spațiul ex-sovietic, ci Finlanda lui 2024, an în care la radio intră din când în când câte o știre despre ucrainenii care sunt uciși în războiul lui Putin.
Cel mai recent film al regizorului Aki Kaurismäki, Frunze căzătoare, nu e despre frontul războiului de lângă noi, ci despre fundalul unui rău pe care sunt proiectate viețile noastre.
Știrea intră la radio, mâna schimbă postul și viețile se construiesc mai departe, reparându-se atunci când prind kairos-ul, timpul potrivit, răgazul, sau, dacă îl scapă, trecându-se mai departe la fel, cu sărăcie, singurătate și alcool.
Și, totuși, faptul că oamenii aud repetitiv știrile despre crimele Rusiei în Mariupol, ca și cum timpul ne-ar fi blocat acolo, nu înseamnă că nu mai percepem răul, ci doar că acesta a devenit un mărunțiș printre celelalte mărunțișuri cotidiene.
Războiul, crima, singurătatea, alcoolul, sărăcia – bagajul s-a făcut doar mai greu și printre toate astea viețile navighează.
Recent, la editura Anansi, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu, a fost tradusă cartea irlandezei Claire Keegan, Astfel de lucruri mărunte, câștigătoare a Orwell Prize pentru ficțiune politică în 2022, un titlu care rezumă cel mai bine situația în care lumea occidentală se află acum, cu crizele sociale și economice interne, aceleași – sărăcie, singurătate, însoțirea cu viciul – și criza uriașă, umanitară a Ucrainei de lângă.
Personajul lui Keegan se oprește la un moment dat și se uită în urmă, la fata înfrigurată abandonată în magazia mănăstirii, una dintre spălătoriile magdalene ale Irlandei – ultima oficială a dispărut abia la finalul anilor 1990, nu și anatema și sărăcia - , unde fetele sărace și păcătoase, decăzute din statutul social al omului cu șanse, sunt puse să spele pată după pată hainele aduse la curățat.
Bărbatul, care are și el acasă cinci fete, se oprește așadar în loc și înțelege că acum e un moment în care partea lui bună, partea bună din om, poate să facă o alegere. Sau poate să-și mute privirea, să schimbe postul de radio și, acceptând că și răul e un lucru mărunt, să nu mai facă binele care-i stă în putință.
Or, aici este toată măreția binelui: și în cantitate mică, la înălțime umană, el are valoare, fără ca prin asta lumea să devină feerică și fără-de-rău.
În filmul lui Kaurismäki, viețile celor doi îndrăgostiți sau poate doar două suflete care au șansa unei ieșiri din singurătate, par, la prima lectură, o poveste magică: în cele din urmă, totul se termină cu bine.
Atât doar că undeva, pe una dintre frecvențele lumii în care trăim, oamenii mor în teatrul bombardat din Mariupol.
Războiul din Ucraina primește tot mai puțin spațiu (geo)politic, în afară de moarte și vieți întrerupte nu se întâmplă nimic nou, mărunțișuri de zi cu zi.
În Uniunea Europeană urmează alegeri complicate, cu spectrul extremismului tot mai înalt și impostori de tipul AUR-ului românesc curtând suveranismul, în Statele Unite, Trump pare a fi răul mai mic și, oricât de inconfortabil moral ar fi, se poate trăi cu războiul din Ucraina pe una dintre frecvențe.