Situația din România se agravează cu fiecare zi care trece și cu fiecare declarație politică, fie că ea vine dinspre PSD și strategia parșivă a dezinformării, fie că aparține președintelui Iohannis, care a reușit să auto-saboteze legitimitatea singurului mesaj de autoritate: responsabilitatea e împărțită între autoritate și cetățean, în condiții extraordinare, tocmai pentru ca reinstaurarea normalității să fie posibilă.
Joi, numărul îmbolnăvirilor noi a depășit pragul critic de 600, în condițiile în care cazurile grave sunt și ele pe un trend ascendent.
Pe hârtie, avem suficiente locuri în ATI pentru cazurile de COVID-19, dar acestea sunt repartizate în întreaga țară și numărul paturilor nu e echivalent cu numărul medicilor care pot să intervină eficient și, așa cum știm deja, boala, odată ajunsă în etapa de terapie intensivă, are complicații multi-organice.
În plus, în perspectivă trebuie să ne așteptăm la un vârf cauzat de plecările voluntare din spitale și carantină ale purtătorilor de virus SARS-CoV2.
În acest context, președintele României a anunțat, de dimineață, o declarație de presă la ora 13:00, oră la care Grupul de Comunicare Strategică remite și bilanțul zilnic al îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de COVID-19.
Așa se face că bilanțul a ajuns în redacții cu 10 minute mai devreme, tocmai pentru ca discursul prezidențial să fie ancorat și legitimat.
Decizia președintelui de a avea intervenții publice este validă și necesară, atât din punct de vedere simbolic, cât și politic, pe plan intern, dar și extern.
Este crucial ca țara ajunsă pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul noilor îmbolnăviri și pentru cetățenii căreia alte state își închid granițele, pentru a se proteja, să trimită semnalul că e guvernată și că autoritățile iau toate măsurile pentru a nu ajunge într-o situație dramatică.
De aceea, fondul contează la fel de mult ca simbolistica gestului.
Mesajul trebuie să fie lipsit de echivoc, fundamentat științific, în afara politizărilor și asumat din perspectiva autorității care gândește soluții, nu care problematizează.
Or, în acest punct, Klaus Iohannis a ratat mesajul, transformând declarația de presă a autorității într-un discurs politic.
Referirile la greaua moștenire sunt parte a problematizării, nu a soluției.
Știm cu toții în ce stare a țara, cu sistemul medical nereformat și cu sistemul de educație ineficient și opac, dar asta e despre ieri. Și, cu toată indulgența, din povestea zilei de ieri face parte și Klaus Iohannis, aflat la cel de-al doilea mandat de președinte.
Așadar, cui s-a adresat președintele de la pupitrul oficial?
- Cetățenilor? Le-a spus că sistemul medical e vulnerabil și că e responsabilitatea lor să nu ajungă să aibă nevoie de sistemul pentru care contribuie. Să se spele pe mâini și să poarte mască.
E un mesaj corect. Totuși, statul trebuie să asigure condițiile în care cetățeanul poate să aibă încredere în instituții. Nu în propria conștiință. Nu în săpun.
- Parlamentarilor? Le-a transmis că trebuie să voteze cât de repede noile reguli pentru carantinare și internarea celor contaminați.
Un mesaj și el corect. Totuși, poleiala publică și capitalizarea simbolică sunt premature. Președintele, potrivit Constituției, putea să cheme la consultări și negocieri toate forțele politice și să asigure consensul pe un pachet legislativ urgent și vital.
Procedând însă cum a procedat, Klaus Iohannis a asigurat spațiul în care PSD să cadă vinovat, dacă tergiversează votul de joi seară. Un obiectiv politic bun, social însă poate fi devastator.
În mod normal, PSD ar trebui să rămână într-o notă de subsol și să stea măcar o tură în afara Parlamentului, dar nu asta e acum problema.
- Partenerilor externi? Lor le-a spus președintele că România a luat la începutul pandemiei măsuri rapide și care s-au dovedit eficiente.
Până acum două săptămâni, România era considerată o țară sigură pentru vacanțe, strict din punctul de vedere al pandemiei. Astăzi, românii nu mai sunt considerați siguri nici să treacă granița în alte state și mesajul autorităților e important.
Sunt câteva întrebări care necesitau răspuns de la pupitrul prezidențial.
- Ce face, așadar, statul, pentru ca România să nu ajungă izolată?
- Cum arată discuțiile cu partenerii europeni? Pe ce ne putem baza, în țară?
- În cele două luni de stare de urgență pe care președintele le-a caracterizat superlativ, din punctul de vedere al Guvernului, au pregătit autoritățile sistemul pentru situațiile grave?
- Pot spitalele astăzi, mai mult decât în aprilie, să trateze sute de cazuri grave? Am pregătit mai mulți medici pentru ATI?
- Am cerut expertiză europeană, de la statele care au controlat pandemia, cum e Germania?
În acest punct, însă, Klaus Iohannis și-a sabotat propriul mesaj de responsabilitate, pentru că a făcut o analiză subiectivă a problemei – greaua moștenire și, desigur, inconștiența parșivă a PSD-ului (da, o știm cu toții, de 30 de ani) -, fără să asume un plan concret al soluției.
Și, pentru a rămâne în registrul discursului prezidențial, virusul, care nu e politic și nu ține cont de naționalitate, nu devine mai blând cu noi, doar pentru că ducem în spate o grea moștenire.
Virusul nu trece nici dacă e pesedist, dar nici dacă e apolitic. Trece dacă întărim spitalele, pregătim medici, avem sancțiuni pentru încălcarea regulilor și autorități care să supravegheze respectarea legii.
Responsabilitatea cetățenilor nu ține loc de autoritatea instituțiilor: dacă într-un loc de joacă pentru copii sunt astăzi copii, deși nu e permis, atunci vina e împărțită între părinți și autoritățile care nu asigură respectarea regulilor.
E ofertant să îți iei cetățeanul ca obiect de discurs, dar nu acolo unde e vorba despre ceea ce cetățenii ți-au cedat ție din puterea lor – asta e reprezentativitatea – pentru ca ei să fie degrevați și să se știe la adăpostul unui contract politic.
Oricum, a existat în discursul prezidențial un punct în care teoria responsabilității absolute a cetățeanului a fost contrazisă: pandemia, a spus președintele, justifică modificarea ”paradigmei acțiunii statale”.
Or, tocmai asta e cheia și a spus-o recent Yuval Noah Harari, într-unul dintre interviuri: unul dintre cele mai mari și parșive pericole este ca pandemia să modifice paradigma puterii, adică să justifice o putere discreționară, în numele evitării pericolului.
Personal, cred că a fost exces de zel discursiv, ce e în plus aici e termenul ”paradigmă”, dar asta o știu foarte bine scriitorii: un text ajunge să fie bun, abia după ce te înduri și tai din el surplusul de figuri de stil.
E momentul în care instituțiile trebuie să iasă, parafrazând, din paradigma discursivă și să construiască sistemul care să funcționeze și să îi țină pe cetățeni în siguranță, chiar și acolo unde unul singur nu poartă mască și îmbolnăvește alți nouă.