România nu e cea mai rea țară din lume, dar puține țări sunt iubite cu aceeași deznădejde care se dizolvă într-o ură cotidiană, a fiecăruia față de toți ceilalți. Aceasta e marea victorie pe care profitorii comunismului o au: ura socială este, pentru ei, combustibil.
Dacă mă întrebi dacă această ţară seamănă cu ţara pe care am visat-o noi, voi răspunde nu, categoric nu. Nu mă aşteptam ca oamenii să iasă atât de loviţi, atât de izbiţi din această încercare a comunismului, încât să participe la o societate care, din păcate, este foarte puţin constructivă şi foarte puţin creativă, la o societate în care ideea de bine comun, ideea cea mai preţioasă pe care o putem avea cu privire la societate, nu este îndeajuns promovată.
Ion Vianu, interviu cu Magda Grădinaru, News.ro
Regimul comunist s-a bazat, dincolo de teroare, pe compromiterea unora în fața celorlalți. Unii erau delatori, alții erau proscriși, unii turnau, alții erau turnați de vecini, rude, colegi. Unii erau roși de ura față de conștiința curată a celor care nu puteau turna, pentru că asta îi punea în fața propriilor micimi și ticăloșii. Alții erau roși de frică. Și frica, și ura erau administrate de un regim politic perfid, care își ridica pe ele puterea.
Cu acestea două, frica și ura, a intrat România în noua democrație din 1990. De atunci încoace, ura a câștigat teren, fiind cel mai facil instrument al politicienilor de a obține puterea.
S-a văzut cu vârf și îndesat în acest al doilea mandat al președintelui Klaus Iohannis, clădit într-o proporție majoritară pe ura gestionată politic. Klaus Iohannis și-a adjudecat cel de-al doilea mandat asmuțindu-ne contra unui dușman, PSD, cu care împarte astăzi puterea. Efectul acestei strategii este o societate complet fracturată, care simte că țara pe care o locuiește este o capcană, o permanentă zi a cârtiței pe care nu o poți schimba, oricât te-ai strădui.
Iar această lipsă de speranță e victoria lor. Ei sunt politicienii care fac ca România să fie cea mai rea țară din lume pentru propriii ei cetățeni, deși ar putea fi o țară ca multe altele, nici bună, nici rea, nici adorată, nici detestată, o țară oarecare, care nici nu îți pune la încercare conștiința, dar nici nu te face apatic.
O țară cu o zi națională care să fie o bucurie colectivă, fără ca asta să însemne că porți un război.
Eu cred că suntem tot acolo. Cei care au plecat şi se jenează să spună că sunt români, care, deşi sunt din Bucureşti, sunt gata să spună că sunt din Transilvania, părându-li-se că îşi vând mai bine imaginea în faţa unei vânzătoare de supermarket, au mai degrabă, la fel ca şi mulţi dintre cei rămaşi în ţară, ”ruşinea de a fi români”. Un sentiment negativ, periculos şi pentru ei, pentru imaginea de sine, dovada unor adânci şi vechi complexe culturale. Asemenea lucruri ne arată că suntem tot acolo.
Noi nu putem să arborăm foarte curând steagurile, fără să ne amintim de dezmăţul care s-a făcut pe stilul naţional. Măcar să avem o neutralitate şi să zicem ”Da, asta e România”, dar să nu o spunem cu năduf, pentru că asta e România şi nu există ţări perfecte, aşa cum nu există nici oameni perfecţi.
Gabriela Adameșteanu, Interviu cu Magda Grădinaru, News.ro