Atunci când puneai sub semnul întrebării promovarea agresivă a culturii ruse în Occident, eticheta de rusofob apărea imediat. De fapt, spune lituaniana Agnia Grigas, specializată în domeniul energiei și riscurilor politice din spațiul ex-sovietic, ruso-realismul ne-ar fi făcut să vedem ce urmează să facă Vladimir Putin, în cele șapte etape ale reimperializării.
O eroare a analiștilor politicii externe a Rusiei este concentrarea exagerată asupra personalității. Potrivit acestui argument, politica externă a Rusiei poate fi explicată printr-o singură persoană, și anume Vladimir Putin. Această speranță, cum că o schimbare a conducerii Kremlinului ar schimba politica externă a Rusiei, este nefondată și lipsită de ruso-realism.
Agnia Grigas este licențiată a Universității Columbia și doctor în relații internaționale al Universității Oxford. Cartea „Crimeea și noul imperiu rus”, apărută la Yale University Press în 2016, este tradusă în limba română la Editura Corint.
„Revanșardă și rebelă, Rusia pare gata să conteste actuala ordine mondială instaurată la finalul Războiului Rece. Indiferent cum va evolua actualul război ruso-ucrainean în următorii ani, șansele ca tensiunile dintre Rusia și Occident să scadă sunt slabe, în timp ce cauzele fundamentale ale conflictului vor persista”, scria Grigas în 2016, la doi ani după anexarea care păruse imposibilă a Crimeii și cu șase ani înainte ca Vladimir Putin să facă un pas mult mai agresiv pentru ceea ce autoarea denumește reimperializarea Rusiei.
Încă de la venirea la putere Vladimir Putin a urmărit cu consecvență o strategie în șapte pași, care pleacă de la puterea necoercitivă și ajunge la anexarea de teritorii, jonglând cu instrumente de manipulare furnizate de cultură și religie și cu definiții ideologizate ale noțiunii de compatriot, un termen aflat în inima proiecțiilor de la Kremlin.
Sootecestvenik, termenul rus pentru compatriot, desemnează nu doar etnicii ruși care trăiesc în afara Rusiei, ci a fost lărgit ideologic, pentru a-i include și pe vorbitorii de limbă rusă, care nu au naționalitate rusă, ba chiar și pe cei care nu vorbesc rusa, dar au legături culturale, istorice, religioase cu rusa.
Acești compatrioți au devenit unul dintre instrumentele folosite de regimul Putin în politica externă, atât pentru exercitarea influenței (exemplul statelor baltice, unde procentul rusofonilor, așadar nu al etnicilor ruși numaidecât, este consistent, sensibil mai puternic în Estonia și Letonia), cât mai ales pentru justificarea agresiunii militare (conflictele înghețate din Oseția de Sud, Transnistria, Abhazia), care poate merge până la anexare (Crimeea) sau genocid (Ucraina de astăzi).
În cadrul ultimelor faze ale reimperializării, scrie Agnia Grigas, necesitatea protejării compatrioților constituie justificarea Rusiei pentru intervenția militară.
Compatrioții ruși sunt în pericol, a spus Putin, atunci când a dat ordinul agresiunii asupra Ucrainei, deși armata lui a bombardat fără milă sate și orașe locuite covârșitor de populație rusofonă.
Mariupol, orașul distrus de Rusia, era locuit de rusofoni, pe care Putin nu doar că nu i-a salvat, ba chiar i-a ucis nediscriminatoriu, copii, femei, bătrâni laolaltă.
Cele șapte faze ale reimperializării
- Puterea necoercitivă
De la exporturile de energie până la folosirea culturii drept emisar în Occident, Rusia a inclus aceste instrumente necoercitive în sfera securității naționale. Interesele culturale au dobândit o pondere la fel de importantă ca instrumentele militare, pentru a legitima lupta împotriva amenințărilor fabricate ale Occidentului împotriva Rusiei.
Agnia Grigas citează „Analiza politicii externe” a MAE rus, unde cultura este definită ca „instrument menit să asigure protejarea intereselor economice și de politică externă, precum și imaginea pozitivă a țării în lume”.
Limba rusă este unul dintre instrumentele folosite ca pretext, pentru ca Rusia să poată pregăti terenul influenței sale, de unde miza Ucrainei de a trece educația în limba ucraineană, pentru a contracara Moscova.
Din acest registru face parte conceptul ultra-folosit de Russki Mir/ Lumea rusă, care are și o fundație condusă de nepotul lui Molotov (ministrul lui Stalin). Biserica Ortodoxă Rusă este un alt vehicul al puterii necoercitive.
2. Politicile umanitare
Rusia caută probleme artificiale de nerespectare a drepturilor compatrioților ruși și apoi abordează o poziție ofensivă, pentru a justifica o acțiune „umanitară”.
Campania zgomotoasă a Rusiei privind încălcarea drepturilor etnicilor ruși/rusofonilor (compatrioților) din Ucraina a prins la Budapesta și București și a mutat accentul de pe încălcarea flagrantă a drepturilor cetățenilor ruși în interiorul țării pe interzicerea educației în limbile minorităților, în Ucraina.
Aceste politici umanitare au fost percepute greșit, spune experta Atlantic Council, ca neavând nicio legătură cu pretențiile teritoriale ale Rusiei. „Această foaie de parcurs a traiectoriei politice a reimperializării Rusiei demonstrează cum, puse laolaltă, toate aceste politici necoercitive favorizează eforturile Moscovei de a le asigura compatrioților ruși o protecție inclusiv militară și de a controla teritoriile locuite de aceștia”.
- 3. Politicile privind compatrioții
Din 2003 încoace, o dată la trei ani, Rusia organizează Congresul Mondial al Compatrioților Ruși, unde Kremlinul se așteaptă, pe modelul Internaționalei Comuniste, ca acești compatrioți să militeze pentru separatism și să ceară autonomia regiunilor lor și să propage interpretări istorice manipulate.
Transnistria, Donețk, Lugansk sunt astfel de exemple.
- 4. Pașaportizarea
Încă de la începutul anilor 1990, Rusia a intenționat să pașaportizeze regiuni întregi din afara granițelor sale. Termenul reprezintă o instrumentalizare a cetățeniei ruse în afara granițelor, pentru a submina suveranitatea altor state.
E ceea ce au înțeles Estonia și Letonia, care nu au acordat automat cetățenie emigranților din perioada sovietică.
Firește, Moscova a folosit fenomenul cetățenilor fără pașaport (încă mai sunt), pentru a construi narațiuni ale încălcării drepturilor compatrioților.
E de menționat că naționalitatea rusă nu a reprezentat o condiție necesară pentru acordarea de pașapoarte în Republica Moldova și Georgia, ceea ce dovedește scopul de subminare a autorității altor state.
- 5. Războiul informațional
Suntem în etapa utilizării agresive a propagandei, pentru a destabiliza/demobiliza ceea ce Moscova desemnează ca fiind adversar – Uniunea Europeană, NATO, Vestul.
Agnia Grigas identifică două elemente care diferențiază războiul informațional, așa cum este el definit de institutele militare ale Rusiei: mascare strategică și control reflexiv.
Dmitri Rogozin explică mascarea strategică drept tehnici de inducere în eroare a adversarului, prin bruierea emisiei radio, manipularea adversarului prin intermediul rapoartelor false cu privire la acțiuni militare. De pildă, în timpul războaielor din Donbas și Georgia, mass-media neruse au fost imediat blocate în teritoriile ocupate.
În ceea ce privește controlul reflexiv, acesta este explicat tot de Rogozin ca o metodă prin care adversarului îi sunt prezentate informații denaturate, cu scopul de a-l face să ia benevol anumite decizii pe care le vrei de la el.
Aici se încadrează campaniile de fake-news pe care Rusia le-a desfășurat în anii din urmă și resemantizările pe care le-am observat odată cu agresiunea începută de Rusia la finalul lunii februarie: denazificarea, un concept care a fost confiscat și denaturat de propaganda rusă în mod elaborat în ultimii ani și care este astfel predat în școli.
- 6. Protecția
Etapele premergătoare au privit o construcție etapizată a justificării unor acțiuni concrete ale Rusiei, pentru a-și proteja compatrioții.
Suntem în etapa intervențiilor militare, așa cum este ea explicată în diferitele variante ale doctrinei militare a Rusiei și în care armata capătă misiunea de a proteja drepturile celor care sunt compatrioți ruși.
- 7. Anexarea
Crimeea este singurul caz în care Vladimir Putin a mers până la capăt în această strategie a reimperializării.
„Astăzi, în timp ce urmăresc invadarea Ucrainei de către Rusia, mulți uită că acest război a început, de fapt, în 20 februarie 2014.
(...) Dacă flancul democratic, NATO și UE, nu poate sau nu vrea să apere astăzi democrații precum Ucraina împotriva atacurilor unui stat totalitar, atunci aceste alianțe vor deveni ele însele niște ținte nu mai târziu de ziua de mâine”, scrie Agnia Grigas, într-o postfață adăugată ediției inițiale a cărții.