“Dacă dumneavoastră credeţi că trebuie să continuăm cu o pensie medie pe luna octombrie, repet, medie, de 1.980 de lei, vă anunţ că nu se mai poate. Este inuman. Avem cel mai scăzut prag al sărăciei din Europa. Nu se poate aşa ceva!”. Pe cât de corectă e luată strict, pe atât de manipulatoare este declarația lui Marcel Ciolacu în contextul concret al noii legi a pensiilor.
Nimeni nu se opune eradicării sărăciei și creșterii pensiilor. Sugerând acest lucru, Marcel Ciolacu îmbibă cu emoție discuția, ceea ce îl scutește de nevoia argumentării pentru că se plasează în comoda poziție de singur apărător al acestei emoții.
De fapt, discuția nu este despre creșterea în sine, ci despre limitele sustenabile ale creșterii. Cât anume suportă bugetul de stat. Și atunci când te duci la magazin, cumperi în limita portofelului, nu tot ce ți-ai dori.
Iar potrivit avizului Ministerului Finanțelor, cele două creșteri ale pensiilor de anul viitor, prima cu rata inflației, a doua cu 40% în medie, nu pot fi făcute decât dacă vor crește taxele și impozitele.
Sigur, este și aceasta o variantă posibilă, o alegere politică deloc surprinzătoare pentru un partid de stânga, dar una care trebuie asumată cu consecințele ei. Să spui că vei crește pensiile, dar nu vei crește taxele este ca și cum ai spune că vei înmulți banii în cuibar.
Fapt este că orice creștere care nu poate fi susținută de bugetul de stat produce efecte care erodează în primul rând fix această creștere, pentru că primii loviți de efecte sunt cei cu venituri mici.
Soluția nu este să te joci cu pixul pe hârtie, a făcut-o coaliția la crearea bugetului pe anul acesta și vedem rezultatul unor previziuni fanteziste privind veniturile.
Deci declarația corectă a premierului ar fi fost să spună nu că sărăcia este inacceptabilă, ci cum anume, concret, realist și sustenabil, va finanța combaterea ei. Iar dacă tot bate monedă pe echitate, putea începe echitatea cu eliminarea pensiilor speciale care au fost doar discret coafate.
După ședința coaliției, a anunțat pe Facebook că sursele de finanțare au fost clarificate, fără a preciza care vor fi ele.
La fel Nicolae Ciucă.
Tandemul Nicu&Marcel sugerează că va fi vorba despre combaterea evaziunii, același refren pe care îl auzim de fiecare dată când politicienii vor să justifice o creștere de cheltuieli. Și totuși rămânem pe ultimul loc în UE la colectarea TVA.
Deci putem considera că sursele de finanțare nu există, ci doar o presiune electorală pe ambele partide.
În septembrie 2024, înainte de valul de toamnă al alegerilor, locale, parlamentare și prezidențiale, vor arunca banii spre electoratul captiv în vârstă, vor colecta recunoștința electorală, după care, în 2025, potopul corecțiilor va lua înapoi cu asupra de măsură creșterea, însă recunoștința electorală va fi fost bun încasată.
Nu cred o iotă din jocul cu panglici al PSD și PNL. Este ca în bătăliile regizate din filme, spre deliciul spectatorilor.
Dacă Marcel Ciolacu lăcrimează, liberalii urlă pentru electoratul care cred ei că mai e al lor, adică mediul privat, și care trebuie să fie atât de prost încât să-i creadă că se luptă pentru el.
PSD și PNL colectează cât de mult poate fiecare pe zona lui, pentru a se reuni în guvernul din 2025 mai bogat electoral decât dacă ar fi candidat pe listă comună.
Ca procedură, adoptarea legii pensiilor este o sfidare la adresa oricărui principiu democratic. Dacă pentru măsurile de austeritate, de bine de rău, Guvernul și-a angajat răspunderea, de această dată proiectul trece prin Parlament cu o viteză amețitoare. O zi în Senat, probabil tot la fel și Cameră.
Argumentul este că pentru PNRR legea trebuie adoptată până pe 20 noiembrie. Când a aflat Guvernul că legea pensiilor e jalon în PNRR?
Procedura parlamentară a fost gândită pentru dezbatere, pentru amendamente, pentru măsurat de trei ori și tăiat o dată, mai ales pentru prevederi atât de importante și complexe. Dacă măsurătorile acestea ar fi respectate, poate nu am avea legi care să impună modificări urgente imediat după catastrofala intrare în vigoare.
Sigur că la o asemenea majoritate covârșitoare rezultatul nu poate fi decât cel convenit de conducerea celor două partide.
Dar dacă asta e tot ce contează, impunerea voinței, poate ar trebui să nici nu mai existe procedură deloc, nu–i așa? Ar fi în orice caz mai onest decât această caricaturizare a democrației.
Fără îndoială avea dreptate Kelemen Hunor când spunea că niciun alt guvern nu și-a bătut joc de Parlament în acest hal. Și nu e vorba doar despre Parlament și despre parlamentarii care, în cea mai mare parte, nici măcar nu merită mai mult.
Bătaia de joc este la adresa regulilor democratice. Atunci când profiți de o majoritate strivitoare ca să calci în picioare, regulile se numește totalitarism.
Dar toate acestea sunt posibile pentru că nu sunt sancționate de un electorat care nici el nu crede cine știe ce în democrație decât în privința dreptului de a înjura. Și de aceea cu înjurătura rămâne. Doar cu ea.