A fost anul care l-a consacrat pe Marcel Ciolacu premier și în care președintele de jure al țării a încercat să tragă de la funcție orice resursă care l-ar pune într-o poziție de negociere la finalul mandatului, anul în care limbajul politic a coborât în sub-vulgaritate și în care violența s-a adăugat mediocrității din prim-planul politic.
Dacă însă ar exista un privitor care nu a avut acces la nicio știre politică, care habar nu are că senatoarea Șoșoacă are partid și e aproape să-l treacă pragul electoral, că Marcel Ciolacu a început să se atașeze de imaginea lui de prezidențiabil, în vreme ce Mircea Geoană folosește antetul NATO pentru a convinge că ar fi cel mai bun candidat, ar putea vedea că, odată decuplat contractul de reprezentare dintre societate și politic, România a funcționat.
Au fost câteva lucruri în 2023 care au dat seama de o țară nu doar cu totul altfel decât cea din sondajele de opinie, dar și diurnă, stradală, populară, nicidecum o elită retrasă suveran în biblioteci și atât.
- Centenarul Monica Lovinescu: un proiect în care Gabriel Liiceanu a investit și pe care, fără doar și poate, l-a simțit esențial nu ca exercițiu public, ci ca formă de continuitate a prieteniei care îl leagă de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, a reușit să devină o formidabilă punte socială și să aducă împreună oameni pe care îi aseamănă nimic altceva decât afinitatea electivă. Or, asta a părut din ce în ce mai imposibil în România ultimelor decenii, nu fără intenția politică de a fisura tot mai mult țesătura socială. Reușita expoziției Monica Lovinescu de la casa Mița Biciclista trebuie văzută în această cheie a nevoii sociale nu de figuri eroice, ci de spațiu în care admirația să fie posibilă, fără ca asta să stârnească furtunile polarizante din social media.
Zgomotul prin care unii politicieni populiști, o stare generalizată în România, vor să paraziteze spațiul public, pentru a-l putea fertiliza mai ușor cu propagandă, nu și-a găsit intrarea în casa unde viața Monicăi Lovinescu era reluată de fiecare vizitator. Evenimentul Monica Lovinescu de la casa Mița Biciclista, care a fost prelungit și pentru luna ianuarie, a reușit să fie și unul „instagramabil”, și unul de adâncime, fără ca aceste două registre să fie incomunicabile unul altuia.
Ce e mai important la capătul acestui an e că mulți dintre noi am simțit că suntem lăsați să o vedem pe Monica Lovinescu, să o (re)citim. Că am fost împreună într-un spațiu în care politicienii nu prea au intrat și, atunci când au făcut-o, cum a fost participarea ministrului Culturii Raluca Turcan la inaugurarea monumentului dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, și-au dat în vileag inadecvarea.
- „Prezența” lui Brâncuși la Timișoara, în anul în care orașul a fost capitală culturală europeană, se înscrie în același spațiu în care societatea și-a găsit acel timp oportun în care să împărtășească o formă de sărbătoare colectivă fără ritualuri de kitsch și fără ca, iarăși, politicienii să poată specula.
A fost și aici un efort formidabil, discret, o deschidere spre public fără ca asta să însemne consumerism, dar nici refuz al celor care se aflau pentru prima dată în preajma lui Brâncuși.
- Finalizarea spitalului construit de Dăruiește Viața, din fonduri acoperite de donații. Tot aici, efortul Salvați Copiii România de a persevera în programele de sprijin educațional, singura soluție care nu acoperă găurile din sistem, ci creează condiții pentru ca, pe termen lung, sărăcia educațioanală să nu fie în „genele” sociale ale copiilor născuți în medii vulnerabile economic. Acest efort a pus în mișcare, pe același model ca proiectele culturale de mai sus, solidaritatea socială, și a reușit să mobilizeze, la Festivalul Brazilor de Crăciun de la finalul lui 2023, donații de un milion de euro.
- Celebrarea scriitorului Mircea Cărtărescu la diferite turnee și târguri literare, prin traducerile cărților lui, dezbateri și, mai mult, prin dialogul mare al lumii culturale care s-a purtat astfel și în limba română. Faptul că Mircea Cărtărescu scrie în limba în care noi citim la primă mână este un privilegiu
Asta a funcționat în România, într-un an politic precar și în preajma unui an și mai vulnerabil cu patru rânduri de alegeri și o rețetă toxică de populism transpartinică. Întrebarea e cum ajung aceste lucruri să modifice aritmetica sondajelor de opinie, în absența unui proiect politic capabil să preia modelul solidarității sociale.
Și dacă acest proiect e necesar, poate fi el emanat de societate? Poate un partid să facă binele pe care îl face un ONG, dându-și măsura la putere? De fapt, nu e nevoie de o contra-ofertă politică imediată, ci mai degrabă de și mai mult suflu social, de inițiative, proiecte, spații în care societatea să se coaguleze și să se deschidă tot mai amplu, pentru a-și putea forma elitele politice care să o reprezinte.
E însă puțin probabil ca asta să se întâmple până la toamnă, dar ar putea fi cea mai bună fereastră de oportunitate pe care România o are, după 1990 încoace. Ar putea fi idealism, dar e o formă de speranță socială care poate primejdui deziluzia cultivată de politicieni, cea mai facilă cale de a câștiga puterea, fie prin alimentarea resentimentelor și fricilor, fie prin descurajarea inițiativei civice și a votului.