La 25 de ani de la publicarea primului draft al Proiectului Genomului Uman, știința a spus clar: rasele nu există din punct de vedere biologic. Genetica a arătat că variațiile între indivizi din același grup rasial sunt mai mari decât între grupuri diferite. Așadar, rasa este o construcție socială, nu o realitate biologică.
Și totuși, mitul rasei persistă – nu doar pe rețelele sociale, unde pseudoștiința circulă nestingherită, ci și în cercetarea medicală, în sistemele de sănătate și, mai grav, în discursul politic, scrie BBC.
Recent, președintele american Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care critică o expoziție de la Muzeul de artă Smithsonian pentru că susține exact acest adevăr științific: că „rasa este o invenție umană”. Ordinul, intitulat „Restabilirea adevărului și a rațiunii în istoria americană”, acuză expoziția de „ideologie divizivă” și negaționism cultural.
Dar afirmația că rasa este o construcție socială nu este o opinie ideologică. Este un fapt științific.
Oamenii diferă, dar nu pe criterii rasiale
Da, oamenii sunt diferiți, scrie BBC, citându-l pe Adam Rutherford, un genetician care studiază istoria rasismului științific. Avem variații vizibile în pigmentul pielii, textura părului sau trăsături faciale. Aceste trăsături tind să se grupeze geografic, dar asta nu înseamnă că formează categorii biologice distincte.
În secolul al XVIII-lea, biologul suedez Carl Linnaeus a propus o clasificare a oamenilor în patru „rase”, pe baza culorii pielii și a continentului de origine.
- Asiaticus – cu „piele galbenă” și păr negru și drept
- Americanus – amerindieni, cu „piele roșie” și păr negru și drept
- Africanus – cu „piele neagră” și păr foarte creț
- Europeaus – cu „piele albă” și ochi albaștri
Aceste etichete sunt, evident, absurde – niciuna dintre culori nu este corectă, chiar și dacă am accepta, greșit, ideea că milioane de oameni pot avea aceeași nuanță de piele în cadrul unui grup. Dar în aceste clasificări se văd clar rădăcinile conceptelor rasiale pe care le folosim și astăzi.
Unii dintre acești termeni au devenit social inacceptabili și sunt considerați rasiști. Totuși, folosim în continuare termeni ca „alb” și „negru” pentru a descrie milioane de oameni, deși niciunul dintre ei nu are, în realitate, pielea albă sau neagră.
Și chiar dacă această schemă cromatică ar fi corectă, descrierile lui Linnaeus nu s-au limitat la trăsături fizice. În edițiile ulterioare ale Systema Naturae, el a adăugat și caracteristici comportamentale – ceea ce a stat la baza rasismului științific.
- Asiaticus era descris ca fiind „îngâmfat, lacom și condus de opinii”
- Americanus – „încăpățânat, zelos, condus de obiceiuri”
- Femeile Africanus erau „fără rușine”, iar bărbații și femeile erau „vicleni, leneși și capricioși”
- Europeaus – „blând, ager, inventiv, guvernat de legi”
Prin orice standard, în orice epocă, aceste afirmații sunt rasiste și profund greșite.
Desigur, când analizăm istoria, trebuie să fim atenți să nu judecăm trecutul exclusiv prin prisma valorilor noastre actuale. Dar Systema Naturae este textul fondator al biologiei moderne – și a introdus o clasificare a oamenilor care a fost nu doar absurdă și rasistă, ci și profund ierarhică. Iar influența ei s-a făcut simțită timp de secole.
Aceste idei au stat la baza rasismului științific care a modelat secole de politici coloniale, sclavie și discriminare.
Genetica demontează mitul rasei
Odată cu apariția geneticii moderne, lucrurile s-au schimbat radical. Studiile au arătat că nu există un set fix de gene care să definească o rasă. Diferențele genetice urmează mai degrabă linii ancestrale și istorii de migrație, nu categorii rasiale impuse de oameni.
Un exemplu revelator: două persoane din Africa - una din Etiopia și alta din Namibia - pot fi mai diferite genetic între ele decât oricare dintre ele față de un european alb. Același lucru e valabil pentru afro-americani: secvențierea genomului arată o moștenire amestecată, care reflectă sclavia, violurile sistematice comise de stăpânii de sclavi și migrațiile forțate.
Așadar, a-i eticheta pur și simplu ca „negri” este nu doar reductiv, ci și greșit din punct de vedere științific.
De ce contează: rasismul biologic produce efecte reale
Deși rasa nu este reală biologic, ea are consecințe biologice, pentru că societatea acționează ca și cum ar fi reală. Pandemia de Covid-19 a expus acest adevăr: persoanele din minorități etnice au fost infectate și au murit în număr disproporționat. Nu din cauza genelor, ci pentru că lucrau în servicii esențiale, trăiau în locuințe aglomerate și aveau un acces mai precar la servicii medicale.
În loc să înțeleagă aceste realități, o parte a presei și chiar a cercetării s-a grăbit să caute „cauze biologice” - de la metabolismul vitaminei D la trăsături genetice presupus „specifice”.
Dar corelația nu înseamnă cauzalitate.
Când genele devin armă politică
Donald Trump a folosit în repetate rânduri ideea de „gene bune” pentru a flata audiențele albe sau pentru a discredita imigranții, pe care i-a descris în 2024 ca având „gene rele”. Este o abordare periculoasă, mai ales când vine din partea unui lider care ignoră în mod activ consensul științific.
Pentru geneticieni, ideea de „gene superioare” sau „inferioare” este lipsită de sens. Genomul uman este complex, divers și nu se conformează granițelor politice sau prejudecăților sociale.
Restabilirea adevărului?
Astfel, genetica modernă nu doar că a demontat mitul rasei, dar oferă și un instrument esențial pentru înțelegerea rasismului. Nu mai putem pretinde că împărțirea oamenilor pe culori este un fapt „natural”. Este o alegere socială, cu efecte reale asupra sănătății, oportunităților și vieții oamenilor.
Este drept că genetica are o istorie marcată de excese și deturnări ideologice. Dar direcția în care a evoluat acest domeniu este una a progresului și a echității pentru toți – exact valorile consacrate în Declarația de Independență.
A ignora această realitate - sau, mai rău, a o contesta oficial - înseamnă a face exact opusul a ceea ce susține titlul ordinului prezidențial: nu restabilești adevărul, ci îl rescrii cu premeditare.