Abia a apucat să clipească luminița de la capătul tunelului și iată că multă lume încearcă să facă bilanțul aventurii, pornind de la înspăimântătoarea cifră cu cei aproape 4 milioane de morți la nivel global, căzuți victime ale pandemiei.
Dar există temeri că cifra nu-i decât o estimare palidă a realității crude. În opinia fostului director de programe politice din Departamentul de Stat al SUA, Richard Haass, care a publicat recent un articol pe această temă, adevărata cifră a dezastrului ar putea fi de două sau chiar de trei ori mai mare.
În sprijinul acestei presupuneri sunt argumente destule. Pe de o parte, multe guverne nu și-au asigurat mijloacele necesare pentru o evidență corectă a deceselor, iar pe de altă parte – trebuie să recunoaștem – unele guverne au avut interesul s-o evite. Cel de la Moscova ar putea fi unul din ele.
România este, bineînțeles, un caz aparte, al treilea: fostul ministru al Sănătății declara că cifrele nu sunt cele adevărate, dar numărul de morți este oricum necloncudent, deși nu are nicio dovadă în acest sens. Clar?
Mult mai clar vorbește actualul ministru, doamna Ioana Mihăilă, când spune că „s-ar putea ca nicodată să nu ştim câte persoane au decedat de COVID în această pandemie…” întrucât decesele „fie că nu au fost raportate corect, fie că nu au fost înregistrate corect, fie că nici măcar nu au fost diagnosticate”.
Adică, s-ar putea să avem vreo 30.000 de decese, așa cum s-a comunicat, dar s-ar putea să fie mai multe, poate mult mai multe, poate și mai multe, nici miniștrii nu pot ști câte, din motivele arătate mai sus. Understand, măi, neamule?
Pentru ca să aflăm cu precizie că nu știm nimic, doamna ministru a constituit un grup de lucru, care a ajuns la respectiva concluzie sigură, în sensul că nu există concluzii!
Dar oricât ar fi de cumplită cifra, nu se compară cu cea legată de ciuma lui Caragea, când a murit o jumătate din populația Bucureștilor sau cea rezultată după gripa spaniolă din secolul trecut, când au murit foarte mulți, dar nici statistica nu știe câți.
Gripa spaniolă a secerat cel puțin 50 și poate chiar 100 de milioane de oameni, la o populație planetară sub un sfert față de cea actuală. Extrapolând, la condițiile de atunci, pandemia noastră ar fi putut produce – brrr! – intre 350 și 400 milioane de decese, dacă era să fie lăsată necontrolată.
În veacurile trecute, prevenția era mai mult decât modestă. Căci iată cum descrie Ion Ghica principalele măsuri profilactice, într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, constituită în eseu, cu referire la ”ciuma lui Caragea” (sec. XIX):
„La fiecare poartă (boierească - n. red.), era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (…). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet”.
Cu tristețe în fața milioanelor de decese, trebuie să admitem totuși că știința de astăzi a salvat zeci, poate sute de milioane de vieți, în ciuda conspiraționiștior, a negativiștilor, șoșociștilor și – Doamne, iartă-mă! – teodosiștilor contemporani, prieteni buni cu virusul și nu cu oamenii.
Uriașul salt, de la „purificarea” prin fum, hârdău și strachina cu oțet, la dezinfectanți, mască, distanțare, tratamente și, în cele din urmă, la vaccin, ne plasează astăzi într-o altă paradigmă decât erau predecesorii noștri.
Interesul manifestat în ultima vreme spre munca de cercetare în microbiologie, virusologie și, mai ales, spre promovarea vaccinurilor este impresionant.
Au rămas istorie vremurile când, poate odată într-un deceniu sau mai rar, apărea un Pasteur sau un Flemming. Astăzi, numărul cercetătorilor în domeniu este important, iar pandemia a fost ca o provocare, ducând la creșterea exponențială a acestui număr.
Perspectiva realizării de noi descoperiri în virusologie îi captivează pe cercetători.
Am ajuns, în mai puțin de doi ani, ca state precum SUA, Marea Britanie, Rusia, China, dar și altele să-și promoveze fiecare propriile vaccinuri.
Rezultatul este spectaculos, iar pandemia a ajuns să fie sub control, spre mulțumirea noastră și satisfacția morală a specialiștilor, din ce în ce mai atrași de munca în laborator, peste tot în lume.
Cred că noi, România, suntem una din puținele, poate chiar unica țară, unde importanți experți în virusologie și-au înclinat brusc interesul spre politică, tocmai atunci când laboratoarele, clinicile și bolnavii aveau mai multă nevoie de ei.
În opinia mea, nu este nici spre cinstea noastră, ca societate, nici a specialiștilor și – mai ales – nici a celor care i-au îmbiat să prefere Parlamentul, atrași de avantaje mai prozaice decât ceea ce poate oferi în pandemie nobila lor profesie.
Între timp, regresul din ultima perioadă a pandemiei ne aduce a ușurare, nu numai la nivelul țării, ci și al continentului, ba chiar al planetei. Ceea ce nu înseamnă că marile provocări ale secolului au rămas undeva, în urmă. Dimpotrivă, ele au fost numai într-un fel de hibernare, iar acum, iată, revin din plin în actualitate.
Mă refer aici la poluare (și subsecventa încălzire planetară), terorism, insecuritatea cibernetică, instabilitatea politică (și, ca o consecință, riscul conflictelor militare), proliferarea nucleară, periculoasa cursă a înarmărilor, îmbătrânirea populației, declinul demografic sau riscul de a scăpa de sub control produsul periculos al unor laboratoare (căci ipoteza unui asemenea fenomen la Wuhan nu este exclusă).
Dar și alte provocări, la care este expusă omenirea în acest început de mileniu nou, rămân mai actuale ca oricând.
Inegalitatea între persoane, grupuri, țări sau chiar continente, decalajul economic, amploarea fenomenului migrator, conflictele armate regionale, corupția, crima organizată, amenințarea unei noi conflagrații de proporții, toate se află în agenda guvernelor, toate reprezintă preocupare la nivelul întâlnirilor de tot felul, dar niciuna nu dă semme că s-ar rezolva, în ciuda declarațiilor de bunăvoință din partea liderilor.
Nu se observă nicio soluție practică la orizont, se simt numai intenții. Descoperirea vaccinurilor împotriva pandemiei SARS-Cov-2 este încurajatoare, dar tot nu garantează că am ajuns la sfârșitul calvarului. Dimpotrivă, se anunță noi tulpini, sunt vești că ne pândesc noi potențiale virusuri. Avem speranțe, dar nu certitudini.
Cercetătorul american Oscar Walter ne sperie chiar cu ipoteza că virusurile sunt un fel de test, ceva cu care natura ne pune la încercare pe noi, oamenii. Ne-au fost „dăruite” anume ca un fel de antrenament al organismelor, ca să le călim prin luptă și să ne pregătim de înfruntarea altor pandemii, într-un lanț nesfârșit de provocări.
Poate, la ora când citiți aceste rânduri, virusurile sunt deja pregătite pentru alte noi confruntări, iar singura replică firească a omenirii este să fie pregătită și ea. Ar fi împotriva logicii ca laboratoarele, centrele de cercetare, universitățile din întreaga lume, care au făcut față cu succes în actuala campanie antivurus, să-si diminueze ritmurile și încordarea, contând că „pericolul a trecut”.
Nu știe nimeni dacă a trecut pericolul sau nu. Dar paza bună trece primejdia rea. La nivel național, se impune acordarea în continuare de fonduri și încurajarea activității de cercetare. Logica spune că, după o experiență atât de dureroasă, precum cea prin care trecem, capacitățile de carcetare ar trebui nu numai menținute, ci chiar dezvoltate. Cu orice preț.
Merităm ca un nou eventual moment pandemic să ne găsească mult mai bine pregătiți decât în 2019-2020. Cuțitul a ajuns la os, iar restructurarea sistemului de sănătate în țara noastră, inclusiv constuirea noilor spitale promise fără succes de guvernările trecute, nu mai poate aștepta.
Vezi şi:
