Ca să fiu în acord cu legea, după schimbarea domiciliului, am purces și la înmatricularea mașinii conform cărții de identitate. M-am bucurat să aflu că nu e nevoie să mă duc până în capitala de județ pentru că săptămânal, marți și joi, vin reprezentanții Serviciului Înmatriculări să ia actele.
Am făcut, desigur, o programare online. Ca să fiu sigură în privința actelor, sfătuită de oameni pățiți, m-am dus totuși fizic, la sediul poliției într-o joi, ca să aflu dacă lista cu acte e suficientă și nu mai trebuie vreun dosar cu șină.
N-am aflat, am fost trimisă la niște domnișoare de peste drum care fac dosarul contracost desigur (și comision pentru recomandare?), dar am aflat, lângă o coadă remarcabilă, că programarea oricum nu contează decât dacă îi convingi pe cei de la coadă să te lase în față.
În ziua aleasă m-am dus cu dosărelul la sediul Poliției. Echipa de la Înmatriculări ar fi trebuit să vină la ora 9:30 când, conform anunțului pus în geam, începea eliberarea plăcuțelor pentru cei care deja depuseseră cererea.
Au venit abia după 10, înțeleg că se putea și 10:30, nimeni nu știa exact care e programul, nu e regulă. Dar să nu ne luăm dintr-o jumătate de oră.
Un bărbat și o femeie. Doamna s-a așezat imediat la masă, pe holul devenit birou de înmatriculări ad-hoc, și s-a apucat de treabă. O persoană, de altfel, extrem de amabilă și operativă, nimic de reproșat.
Bărbatul însă, un fel de șef de echipă, a început să răcnească pe cât îl țineau plămânii la oamenii care s-au așezat la coadă: să iasă afară, să intre numai câte 5, numai cei cu programare, redevenită brusc relevantă, dar despre care nimeni nu întreba nimic când ajungeai la rând.
A mai venit o agentă, de la politia orășenească de această dată, îmbrăcată în uniformă, cu coc de nașă și trei degete de fond de ten, care s-a pus și ea pe zbierat ca la oi: să ne punem pe rânduri, să păstrăm distantă, că a revenit Covidul. Am și întors rapid capul spre ușa că să văd când intră Covidul.
Într-o încăpere de cel mult 4/3 m, cei doi Garcea zbierau stereo ca apucați de streche la oameni care oricum așteptau de cel puțin jumătate de oră și care nu făcuseră nimic rău. Indicațiile de organizare puteau fi rostite și politicos. Vorbeam cu fiul meu la telefon și nu ne înțelegeam din cauza răcnetelor.
N-a ripostat nimeni dintre cei tratați ca vitele în staul. Nici eu, pentru că s-a activat un alt reflex vechi în relația cu Dumnezeu Garcea – potențialul imens de abuz, cel care începuse, de fapt, prin zbierete: o să îmi refuze actele că sigur găsește un colț îndoit, o copie prea întunecată (da, încă trebuie să te duci cu copii pentru ceea ce Poliția ar trebui să aibă în baza de date), o literă scrisă strâmb, o ștampilă prea decolorată (da, încă există) și apoi tot pe nervii și timpul meu pierdut o să pătimesc.
Iar după ce am lăsat actele am plecat, culmea!, ușurată că nu mi-au găsit vreun nod în papură, că nu au comis vreun abuz, pentru că, nu-i așa, pot. Ușurată, deși fusesem tratată ca o vită.
Peste numai câteva ore, încercând să transmit indexul contorului de curent electric de la București, nou montat, smart, tehnologie, aflu că afișajul e blocat cu un anunț care ar fi presupus să nu am curent pentru că aș fi depășit puterea aprobată. Cu un frigider, cât funcționa atunci în apartament. Dar aveam curent.
În aceeași situație încă vreo 7 contoare din bloc.
Sun la Hidroelectrica, companie mare, listare la bursă, acțiuni, profit de miliarde, perla coroanei, mă-nțelegi. Aceeași perla care mi-a pierdut de 2 ori actele de prosumator în server, până am reclamat la ANRE. Prima factură de prosumator nu a venit nici azi, deși contractul e din ianuarie. Perlă, bursă, minune mare!
Teoretic, fiind contor smart, nu era nevoie să transmit indexul și blocarea era imediat observată. Practic, multe dintre aceste contoare smart nu au ce le trebuie pentru comunicarea datelor, doar le înregistrează. Acolo unde sunt prosumator (sau așa presupun că sunt) vin cititorii lună de lună. Prima dată i-am întrebat de citirea automată și au început să râdă cu poftă: noi suntem cititorii automați.
La call center Hidroelectrica timpul de așteptare cu muzică și repetarea importanței apelului meu a fost de 36 de minute, pentru ca apoi o duduie acră să-mi spună să sun la Distribuție Muntenia.
Întâi am greșit numărul și am nimerit la contractare, de unde am primit numărul corect și am ajuns la deranjamente. Explic speța și mi se spune că o să mă sune cineva de pe număr ascuns.
Mă sună. Șeful de tură, se recomandă. Explic din nou: afișaj blocat, mai multe contoare la fel în bloc. Aveți curent? Da! Nu se poate. Ba se poate. Ca în bancul cu olteanul și girafa la Zoo.
Să vă învăț să depanați, îmi spune șeful de tură. Mă învață și închide. Transmit indicațiile, nu merge. Sun din nou de deranjamente. Nu mai răspunde nimeni. Sun, și sun și sun, într-un final răspunde. Dacă aveți curent, nu venim azi, poate mâine.
După multe ore, pe la 20, mă suna alt domn, tot de pe număr ascuns. Aveți o sesizare. Da. Mai e valabilă? Da. Aveți curent? Da. Atunci nu putem veni. Dar e blocat contorul, sunt cel puțin 7 la fel. Resetați dvs contorul de la butonul galben. Nu am acces la el decât dacă sparg un geam.
Până la urmă, a venit, a deschis cutia contoarelor cu o cheie specială, a resetat contoarele blocate și am intrat în normal. Când a plecat a zis cu obidă: tehnlogia asta…
Între timp am citit știri: 70 de lucrări de Bac anulate la mijlocul timpului, pentru că un cuvânt era scris pe alt rând, elevă pusă să dea examenul desculță, pentru că avea încălțări cu niște mesaje promoționale în engleză, premierul trece de la fapte la vorbe și se contrazice cu ministrul Finanțelor dacă mâncarea se ieftinește scumpindu-se sau se scumpește ieftinindu-se. Încă nu am ințeles, cred că nici ei.
Seara, fiul meu cu care încercam să vorbesc la telefon în răcnetele celor doi Garcea m-a întrebat de ce țipau la noi, ce făcusem.
Și atunci, mă autodenunț, i-am spus ceea ce nicio mamă nu ar trebui să-i spună copilului ei: alege o meserie pe care să o poți practica oriunde și apoi pleacă unde vezi, cât mai departe de țara asta!
Pleacă unde ești respectat ca om și cetățean, unde cei cărora le plătești leafa nu te tratează ca pe o vita într-un țarc, unde primul gând nu e ce abuz le-ar putea trece prin cap, unde nu ți se recomandă ca în schimbul abonamentului să-ți depanezi singur contorul de curent, unde nimeni nu te umilește la un examen pentru că nu-i plac încălțările sau cum ai scris un cuvânt pe pagină. Pleacă unde poți să te simți om!
Da, noi, adulții de azi, ar fi trebuit să pretindem și să creăm o altă societate pentru noi și copiii noștri. Una din care să nu fie evadarea singura șansă. Dar am eșuat lamentabil. A învins Garcea! Și nu văd ce ar mai fi de făcut pentru că oferta politică din față e mai rea decât cea din spate.
Sigur, copiii de azi ar trebui educați ca să schimbe paradigma, asta ar fi trebuit să-i explic fiului meu. Dar am ajuns să nu mai sper că se poate, că exista și altceva decât soluții individuale de salvare.
Poate am relatat chestiuni totuși minore. Într-un fel da, nu m-a bătut nimeni, nu mi-a pus cătușe, nu mi-a luat foc casa. Dar viața e alcătuită în imensa majoritate din chestiuni minore. Ele îți mănâncă timpul, nervii, banii. Garcea, șeful de tură cu număr ascuns, ei sunt stăpânii de care te rogi, te temi, de care depinzi.
Iar chestiunile minore pavează drumul spre chestiunile mari, ca acela pățit de Alexandra la Caracal, fata care a murit așteptând reacția unor Garcea. Sau muncitorii de la Onești, uciși în timp ce așteptau planul de salvare al genialului și inamovibilului Garcea de la București.
Deci du-te, copile, unde vezi cu ochii, aici nu mai e speranță!