Reacția foarte târzie a președintelui României la declarațiile lui Viktor Orban nu cred că este doar un contratimp accidental, ci reprezintă un simptom, nu doar al politicii externe românești, ci al țării în general.
De ce a reacționat Klaus Iohannnis abia după o săptămână? Pentru că nu avea de gând să o facă, pentru că declarațiile în sine nu par să-l fi deranjat, însă a fost obligat în momentul în care s-a îngroșat gluma externă.
Declarațiile făcute în România de premierul maghiar, mai ales cele naziste, despre amestecarea raselor, au creat valuri atât de ample, încât secretarul general NATO wanna be s-a simțit obligat la o reacție de o fermitate care să compenseze pasivitatea anterioară, dar una de carton.
De ce nu a reacționat până atunci? Pentru că nu a existat nicio presiune internă să o facă, dimpotrivă. Românii au o sensibilitate istorică cu maghiarii, dar strict pe chestiunea Ardealului. De aceea ministrul Aurescu, în ceea ce s-a dorit a fi un soi de reacție la declaratiie lui V. Orban, a ținut să sublineze că „discursul public al oficialilor ungari, inclusiv discursul principal de sâmbătă al premierului Orban, nu a fost provocator la adresa României, nefiind abordate sau menționate, în special, chestiuni sensibile pentru noi, cum ar fi așa-zisa autonomie pe criteriul etnic sau acordarea de drepturi colective pentru persoanele aparțînând minorităților naționale”.
Cu alte cuvinte, doar asta ne interesează. Omul acela a spus că țările în care se amestecă europeni și non-europeni nu mai sunt „națiuni”, adică cel mai pur nazism. Dar important e că nu a zis nimic despre Ardeal. Așa cum am remarcat în majoritatea reacțiilor politice iritarea e că declarațiile au fost făcute la noi, deci uite ce belea ne-a pus în brațe!, nu un privința conținutului lor. După cum remarca istoricul Mădălin Hodor, ceea ce ne deranjează nu e că ne învecinăm cu un nazist, nu că o țară UE e condusă de un nazist, ci că nazistul și-a găsit să vorbească la noi.
De fapt, nonreacția la rasism a președintelui reflectă, mă tem, nonreacția societății românești pe această temă. Este societatea românească una în bună măsură rasistă? După toate semnele, da. Dacă societatea românească ar fi fost majoritar enervată, jignită, zgâriată pe creier și urechi de ideea rasei pure ar fi reacționat în consecință.
Dar chiar și presa românească a fost interesată inițial doar de declarațiile referitoare la războiul din Ucraina și de incidentul cu bărbatul ridicat de la adunare pentru o lozincă naționalistă. Nazismul lui V. Orban nu a făcut prima pagină a presei romanești până când nu a devenit subiect internațional.
Sub această presiune a reacționat Klaus Iohannis. Ce efect politic va avea la București chemarea la ordine a UDMR? Niciuna, evident.
Președintele a grăit, UDMR a dat mingea mai departe. Toți stiu că trebuia reacționat, toți știu că nu se va întâmpla nimic pentru simplul motiv că la actuala coaliție nu există decât o alternativa: alegerile anticipate. O altă majoritate din mici bucățele, având în vedere deprinderile din PNL și USR, nu ar avea cum să funcționeze decât într-un absolut teoretic SF.
În plus, să fim serioși!, toată lumea știa de la început că UDMR dansează după cum cântă V. Orban, nu este revelația momentului.
A declanșa la București o criză politică pornind de la declarațiile lui V. Orban ar fi exact ce și-ar dori mai mult Putin să se întâmple la granița Ucrainei.
Corectă ar fi fost o reacție publică imediată, fermă, de la cel mai înalt nivel, care să poziționeze România pe harta antinazismului european. Dar atâta s-a putut!