Pensiile speciale, mai ales ale magistraților, au devenit un subiect atât de emoțional și inflamat încât orice discuție rațională despre ele e foarte greu de purtat, spre imposibil.
Din start ar fi de analizat de ce atâta furie. Până la urmă, aceste pensii nu au apărut ieri, existau și când lumea ieșea pe stradă pentru justiție, le încasează și magistrați care au fost considerați eroi prin condamnările pronunțate de-a lungul timpului.
Ce s-a întâmplat (ca o cauza majoră, nu singura) este că plătitorii pensiilor, societatea adică, sunt nemulțumiți profund de calitatea prestației care le este livrată în schimbul plății.
Calitatea aceasta inegală, adesea precară, nu este, desigur, exclusiv vina magistraților (mai există legislația contradictorie, supraîncărcarea cu dosare, lipsa digitalizării, a grefierilor, lipsa de educație juridică a publicului, care generează așteptări adesea nerealiste, manipularea prin media a infractorilor etc), dar nici ei nu au explicat credibil și constant care sunt cauzele reale și pentru ele nu au protestat ca pentru bani.
În plus, faptul că magistrații sunt singurii în afară de politicieni care își măresc singuri și consistent lefurile este extrem de enervant și a dus la niște diferențe enorme între nivelul de salarizare din România și cel al magistraților români. La fel și în cazul pensiilor.
Cum ar veni, coarda a fost întinsă prea tare și s-a rupt.
Așa cum arată legea pensiilor speciale în ceea ce îi privește pe magistrați, ea nu este principial inacceptabilă, trebuie să admitem că înțelepciunea trebuie să fie și pragmatică, însă, ca întotdeauna, diavolul stă în detalii.
Am mai spus-o, bruscarea și blocarea sistemului nu folosea nimănui. Sigur că așteptarea generală exasperată era ca de mâine pensiile speciale să dispară cu totul. Și ce dacă pleacă 80% din ICCJ și erau decimate și restul instanţelor? Să se ducă, oricum nu ne folosesc la nimic, vor veni alții în loc.
Nu e chiar așa. Dacă îi aduci pe acei alții cu furca, ajungi la niște efecte mai rele decât ne închipuim acum, pentru toată lumea. Iar până îi aduci chiar și pe ei blochezi tot sistemul.
Rostul normei tranzitorii exact asta este, să asigure o trecere de la o regulă la alta cu cât mai puține consecințe rele.
Deci mi se pare rațional amendamentul de ultimă oră ca toți cei care îndeplinesc actualele condiții de pensionare, conform legii în vigoare, mai precis 25 de ani vechime, să aibă o perioadă (5 ani) în care să se poată pensiona tot conform legii de acum și după intrarea în vigoare a legii noi.
Repet, este vorba doar despre cei care îndeplinesc condițiile până la intrarea în vigoare a noii legi. Cei care le-ar îndeplini în prima zi a legii noi nu vor mai avea această posibilitate. Așa eviți golirea bruscă a sistemului.
Pentru identitate de rațiune înțeleg, la limită, și supraviețuirea încă 5 ani a condițiilor financiare de pensionare.
Înțeleg și necesitatea unei etapizări a creșterii vârstei de pensionare. Dar una reală, nu o păcăleala așa cum e acum. Pentru că atunci când crești în fiecare an vârsta de pensionare cu câte un an, evident că treci direct la vârstă maximă de pensionare (efectul apropierii de linia orizontului).
Ceea ce nu mi se mai pare acceptabil este că va dura până în 2043 până când pensiile magistraților să ajungă, treptat, să fie raportate la veniturile din toată cariera. Da, poate exista o etapizare tranzitorie, dar nu 20 ani.
Știți cum se zice: boală lungă, moarte sigură. În 20 de ani PNRR va fi demult istorie, așa că oricând această reformă poate să fie oprită dacă nu chiar desființată cu totul.
Așa cum este scandalos că asimilații magistraților de prin diferite instituții, mai ales MJ și CSM, redevin în mod discret titulari de pensii speciale.
Legea va ajunge la CCR, la sesizarea ICCJ, și fiind plină de vulnerabilități nici măcar nu e neapărat nevoie ca judecătorii să țină partea magistraților.
Am să enumăr vulnerabilitățile cele mai vizibile, unele menționate și de ICCJ:
1.Legea e ca o shaorma cu de toate, vizând toate categoriile de pensii, cu excepția celor ale parlamentarilor. CCR a mai explicat în 2020 că acest caracter eterogen nu e acceptabil și că fiecare tip de pensie trebuie să aibă legea ei, cum au și apărut.
2.Ordinea de sesizare a camerelor este greșită pentru unele pensii, ca o consecință a punctului 1. De exemplu, pentru pensiile magistraților decizional trebuia să fie Senatul (art 75 și 126 din Constituție)
3.Viteza procedurii a fost un simulacru de dezbatere. Legea a țopăit efectiv în câteva ore de la Cameră la Senat și înapoi. Amendamentele au fost prezentate cu câteva minute înainte de vot. Au mai picat legi la CCR din acest motiv.
4. Recalcularea pensiilor în plată este extrem de problematică, la fel impozitarea suplimentară a părții necontributive, după ce în decembrie 2022 CCR arăta: ”diminuarea cuantumului pensiei, fie ea contributivă sau de serviciu, cu sume de bani considerabile afectează dreptul la pensie privit lato sensu”.
5.Etapizarea care e ca linia orizontului, pe măsură ce te apropii ea se îndepărtează, este o păcăleala. Ori asumi să nu faci nicio etapizare, ori faci una serioasă.
În aceste condiții, legea pensiilor speciale este destul de probabil să fie respinsă de CCR, chiar fără o dezbatere pe fondul prevederilor. Și politicul se va ascunde în spatele deciziei spunând: noi am vrut, dar nu se poate. Un modus operandi consacrat.