După ce s-a jucat de-a imunitatea parlamentară, de pe fosta sa poziție de președinte al Senatului, și a obținut astfel aprobarea pentru neurmărire penală din partea colegilor, domnul Tăriceau s-a pomenit acum că urmărirea penală i-a aprobat-o rapid președintele Iohannis. Era de prevăzut.
Ca urmare, DNA l-a și inculpat pentru că ar fi pretins şi primit foloase materiele în valoare de 800.000 de dolari de la reprezentanţii unei companii străine. De asemenea, era de prevăzut.
În replică, fostul premier susține, exact cum susținuse și domnul Dragnea odinioară, că dosarul este unul „eminamente politic”. Dragnea spune și acum același lucru, non stop, dar de la zdup. C’est la vie!
Atunci când s-a demarat dosarul, politica era în mâna puternicei coaliții bicefale PSD+ALDE, unde domnul Tăriceanu deținea unul din cele două sceptre și exercita puterea prin reprezentantul său legal credinciosul Tudorel. Nimeni nu mișca în front. Cine ar fi putut da ordine în Justiție?
Statul paralel? Așa ceva nu i s-a arătat până acum numănui în carne și oase. Nu poți avea despre statul paralel altă imagine decât una exprimată magistral de Cațavencu, despre ceva asmănător: este admirabil, este sublim, dar lipsește cu desăvârșire.
Cine era să instrumenteze un dosar „eminamente politic” împotriva lui Tăriceanu, într-o vreme când politica era toată doar în mâna Tăricenilor și a Tudoreilor, când supermanul lor absolut era Dragnea, iar deasupra lui Dragnea nu părea să fie decât Dumnezeu? Ei dictau totul, iar firava Opoziție de atunci nici nu se simțea cum adie.
Cine ar fi îndrăznit atunci să asculte de nu știu ce comenzi politice, ca să întocmească un dosar cu 17.000 de pagini (atâtea numărase Tăriceanu), de care să-și bată joc senatorii aserviți, hotărând cu nonșalanță neurmărirea penală și persiflându-i pe procurori la Antenele prietene?
Haide, nea Căline, caută alte argumente mai de Doamne-ajută, ce naiba, că asta a fumat-o nu numai Dragnea, dar și Năstase, Voiculescu, Mitrea, Șova și toți câți s-au întâlnit cu gratiile, după ce au denunțat numai și numai procese „eminamente politice”.
Ce murdărie din partea lui Tăriceanu, câtă josnicie de caracter să creadă că se apără cumva în cazul său, afirmând în declarații publice că DNA „ar fi fost bine dacă ar proceda la fel şi cu ancheta celor 6 case ale dlui Iohannis”.
Nu știu dacă domnul Tăriceanu face pe prostu’ sau chiar e prost – ceea ce nu pare. Domnia sa se află inculpat într-un proces penal, pentru luare de mită, pe când domnul Iohannis era parte într-un proces civil, încheiat demult și din care a rezultat că dânsul a fost păcălit de cineva, care i-a vândut un imobil ce nu-i aparținea.
Una e să iei mită și alta e să fii păcălit, domnu’ Tăriceanu’, să nu confundăm lucrurile, că râd de noi chiar și cei de la radio Erevan!
Dar domnul Tăriceanu nu ezită să joace tare. După ce Parchetul a informat opinia publică despre obiectul dosarului, așa cum era și normal, domnia sa face o declarație tăioasă, ca un fel de șah a rege: „Să fie clar: telejustitia nu este justiție, ci doar o revenire la perioada bolșevică în care nu judecau magistrații, ci tribunalele poporului! Nu asta este calea pe care Justiția din România trebuie să meargă!”.
Și, întrucât telejustiția nu este justiție, domnul Tăriceanu face această declarație – desigur parte din apărarea sa – la televizor. Adică telejustiția nu este justiție, dar teleapărarea este apărare! Merde, domnu’ Tăriceanu’, merde!
Și atunci, e normal să mă întreb: ce vizează fostul senator? Pe cine vrea dânsul să intimideze cu poziția sa ofensivă, ca un adevărat muschetar, cu spada scoasă și strigând en garde!, pentru ca să se ferească toți din calea lui, dacă nu vor să fie înțepați?
Auzi, vorbă! ”Nu asta este calea pe care Justiția din România trebuie să meargă”. Cine își permite să dicteze calea pe care trebuie să meargă Justiția în România? Titulescu, cumva? Kogălniceanu? Rosetti? Lahovari? Nici vorbă: inculpatul Popescu-Tăriceanu Călin Constantin Anton – ca să mă exprim exact, în termenii din actul DNA.
De multe poate fi acuzat Tăriceanu, dar de prostie nu. Cuvintele sale au fără îndoială un scop precis. Sunt – vorba unui clasic în viață – o amenințare preventivă . Căci amenințare este să vorbești de „perioada bolșevică” și sperietoare vrea să fie amintirea despre „tribunalele poporului”, toate spuse ca să le tremure genunchii de spaimă procurorilor și judecătorilor, când aud de Tăriceanu.
Nici atunci când dânsul era al doilea om în stat, nu tremura vreun judecător și nu se speria vreun procuror. Ca dovadă, atunci i s-a pregătit dosarul cu cele 17.000 de pagini și atunci s-a cerut Senatului ridicarea imunității parlamentare, pe care instituția a refuzat-o cu regească preeminență.
Între timp, funia s-a apropiat de par, spațiul de manevră șmecheroasă a versatilului Tăriceanu s-a micșorat, nu mai est șef de Senat, nu mai este parlamentar, nu mai este nimic. Nu este decât un cetățean, egal în fața legii cu alți cetățeni, în număr de 20 milioane și va fi achitat sau condamnat, exact ca oricare altul.
Intuiția îmi spune că asta îl înspăimântă mai mult decât mita de 800.000 de lei, de care crede că se va apăra acuzându-i pe acuzatori, așa cum au făcut, fac și vor face cei mai mulți inculpați.