71 de ani de la cea mai mare deportare a cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina de Nord

Calvarul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord     

În iulie 2020 se împlinesc 71 de ani de la cea mai groaznică deportare a românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Deportările, ca şi foametea organizată, făceau parte din politica de stat a Rusiei staliniste. Pen­tru operaţia secretă *IUG*(SUD), Kremlinul a mo­bilizat 18.270 de militari din trupele speciale de secu­ritate şi interne, 24.705 activişti de partid şi lucrători din aparatul represiv, punându-le la dis­poziţie 4.069 de camioane şi 30 de eşaloane cu 1.570 de vagoane pentru vite.

Documentele din ar­hive demonstrează caracterul militar al acestei operaţiuni barbare şi criminale asupra populaţiei civile pe timp de pace.

Comandourile NKVD, formate din ucigaşi antrenaţi şi înarmaţi, au invadat localităţile basarabene şi bucovinene la miezul nopţii, au dat buzna în casele gospodarilor pe întuneric, ordonând şi ţipând la părinţi şi copii în limba rusă, o limbă străină, neînţeleasă la acea vreme de băştinaşi.

Fără să înţeleagă ce li se cere şi considerând că e o greşeală la mijloc, multe familii aruncate cu forţa în camioanele negre nu au reuşit să-şi ia măcar hăinuţele pentru  copii şi nici bagajele pentru un drum infernal.

Calvarul, dezlănţuit noaptea, a luat dimensiuni îngrozitoare a doua zi, când în condiţii monstruoase, de neima­gi­nat, trupele speciale au ticsit, în cele 1.570 de va­goane pentru animale, 35.050 de persoane civile, din­tre care 11.381 copii şi 13.924  femei, multe din­tre ele fiind însărcinate.

Acuzaţiile de bază: ori­ginea socială „nesănătoasă” şi colaboraţionismul cu au­torităţile române în perioada când Basarabia făcea parte integrantă din statul unitar român (1918-1940; 1941-1944).

Fruntaşii localităţilor basarabene, gos­po­darii satelor, transformaţi peste noapte în duşmani de clasă, au fost aruncaţi în regiuni sărace şi pustii, la munci silnice, în ţinuturile Altai, Ha­ba­rovsk, Amur, Irkutsk, Kemerovo, Kurgan, Omsk, Tomsk, Tiumen şi Cita, în au­to­nomia Bureat-Mongolă a Federaţiei Ru­se, precum şi în stepa şi deşerturile fără de viaţă ale Kazahsta­nului.

Deportarea elitelor româneşti din Basarabia a deschis drumul spre rusificarea rapidă, comunizarea accelerată şi fortificarea regimului de ocupaţie în teritoriile răpite de la România în 28 iunie 1940.

Răstignirea Basarabiei româneşti

Cine a văzut cu ochii lui crâmpeie din răstignirea aproapelui ori a sa şi a familiei sale îşi trăieşte viaţa ca un proscris.

Încercările chinuitoare de a se reîntoarce la viaţa obişnuită de până la crucificare se prăbuşesc în coşmaruri refulate şi tăceri îndelungate. Spaimele cuibărite în adâncuri îi transformă existenţa într-o nelinişte ruinătoare, tresărind la orice zgomot suspect.

Niciun „duşman al norodului sovietic” nu are siguranţa că uşa infernului a fost ferecată pentru totdeauna. Această tăcută şi cumplită stare sufletească am descoperit-o, mai întâi, la bunicii mei de pe mamă, deportaţi în iulie 1949 în Siberia, iar mai apoi, aproape la toţi basarabenii şi bucovinenii, care au cunoscut calvarul prigoanei şi a strivirii demnităţii umane.  

Suferinţele lor nu încap în rugăciuni, în cuvinte sau în filme documentare, dar ţine de datoria noastră să păstrăm vie memoria colectivă, să nu permitem nimănui să schilodească un popor în numele unei ideologii criminale.

La fiecare început de iulie trăiesc fărâme din acel timp de apocaliptic, privesc la cerul albastru al Basarabiei mele şi mă rog ca sutele de mii de bunici şi părinţi, de fraţi şi surori, care au cunoscut calvarul siberian, să aibă odihna şi liniştea sufletească, măcar pe lumea cealaltă…     

Drama Basarabiei şi Bucovinei de Nord atinge punctul de culminaţie în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.

Ţipătul de groază al neamului nostru, smuls din propria casă şi aruncat în Siberiile de gheaţă, mă cu­tremură. Îl aud din depărtarea celor şapte decenii de umilinţă şi nedreptate.

Ţipătul bunicilor, părinţilor şi fraţilor mei sparge tăcerile, nepăsările, laşităţile şi uitările colective.

Chipurile îndoliate ale Ba­sa­ra­biei şi Bucovinei de Nord, încremenite în rama altor vre­muri, mai adună în ele suferinţa, spaima şi drama a milioane de oameni.

Slujbele rare de veşnică po­me­nire a victimelor, tămâierniţele lăsate pe mor­min­tele acoperite de floarea de nu-mă-uita, rugă­ciunile desprinse din sufletele bătrânilor, dangătele de clopote împrăştiate peste localităţile semipustii, şu­ierul unui tren al morţii din acel îndepărtat şi înfio­rător iulie 1949 -- toate răscolesc anii ascunşi sub jă­ratecul stins de vremuri, rescriu pomelnicele mo­to­tolite din biserici, trezesc amintirile rudelor înlă­crimate şi readuc acasă, în familie, oamenii dragi din fotografiile îngălbenite.

Tresar: ochii al­baştri ai bunicii mele Anica, din neant, mă privesc cu aceeaşi blândeţe şi dragoste, ca în ziua când a re­ve­nit acasă, după îndelungatul surghiun siberian.

Reîntoarcerea martirilor noştri la vatră, după lungi ani de calvar, însemna că Basarabia şi Bucovina de Nord rămâneau în cărţile sfinte, îşi păstrau mai de­parte limba, credinţa, memoria şi identitatea ro­mâ­nească. Dar cu ce preţ: al elogierii ocupantului, al sufletului scos la vânzare, al colaboraţionis­mu­lui greţos, al rezistenţei singulare, al sacrificiului in­dividual şi al tributului de sânge...

Cu ce învăţăminte s-au ales moldovenii, după 71 de ani de la cea mai oribilă crimă în masă co­misă împotriva lor?

În ce măsură ei au dorit şi au avut voinţă să evalueze trecutul sovietic, să cu­noas­că în care capete şi laboratoare politice a fost gân­dit şi conceput genocidul împotriva Basa­ra­biei, să regândească atitudinea lor colectivă faţă de cri­mele şi experimentele diabolice ale Kremli­nului făcute asupra a peste 4,3 milioane de suflete?

Ce nu cu­nosc încă moldovenii? Ce fel de do­cumente sau in­for­maţii le lipsesc, ca să îndrăz­nească să so­licite des­păgubiri pentru pierderile uriaşe, cu câtă agheazmă să-i stropim ca să poată deosebi fratele de ocupant, binele de rău şi victima de călău?

Or, în­tre­bă­rile ar putea fi fără de rost, adresate unei popu­laţii înspăimântate şi îndoctrinate, care încă îşi mai plânge stăpânul îmbătrânit în rele.

O societate ieşită din închisoarea comunistă, din ideologia şi minciuna rusească rămâne încă mult timp schilodită mintal, fiind bântuită şi dominată de şabloanele de gândire primitivă.

Prejudecăţile şi stereotipurile formate în anii de ocupaţie so­vie­tică s-au imprimat foarte adânc în capul mol­do­venilor, ele trecând de la o generaţie la alta fără prea mari transformări ale modului de viaţă, adus în Basarabia la 28 iunie 1940 de aparatul represiv şi adminis­tra­ţia rusească.

Atitudinile colective, sfi­dă­toare, in­clu­siv ale autorităţilor faţă de victimele regimului co­munist, faţă de deportaţi şi urmaşii lor, sunt o do­vadă vie că otrava educaţiei şovinist-co­mu­niste mai persistă.

Lăsând la o parte miturile, nos­tal­giile şi propaganda imperială, important ar fi să cla­rificăm ce mod de viaţă şi ce model nou au adus "eliberatorii", care ar fi elementele-cheie defini­torii ale comunismului sovietic?

După ce s-au deschis arhivele şi au apărut în spaţiul public documentele stropite cu sângele a peste o sută de milioane (!!!) de victime, devine clar şi pentru mulţi miopi că -- teroarea roşie, ura intran­si­gentă faţă de duşmanul de clasă, spaima para­li­zantă de sus până jos, rusi­fi­carea totală, ateismul şi minciuna atotcu­prin­zătoare -- cons­ti­tuiau funda­men­tele orânduirii noi, co­mu­niste.

Asasinatele în masă, deportările, foa­metea organizată, lagărele de exter­mi­nare ser­veau ca ins­tru­mente si­gure pen­tru înspăi­mântarea po­poarelor şi instau­rarea puterii sovie­ti­ce.

În perioada inter­be­lică, basara­benii au avut norocul să fie cetăţeni români şi, trăind într-o țară de­mocratică, nici nu-şi puteau imagina ase­menea expe­ri­men­­te sociale şi ano­malii oribile.

Ei cre­deau în Dumnezeu şi, nu pu­ţini, în Rusia orto­doxă. Invazia bolşe­vică din iunie 1940 i-a prins fără imunitate la min­ciu­na oficială şi pro­pa­ganda diabo­li­că a Kremlinului. Când l-au văzut pe Ivan în casă şi pe masă, lu­ându-le pâinea de la gura copiilor, dând foc la biserici şi îm­puşcând lume nevi­no­vată, era târziu.

Cele trei valuri de deportări (1941, 1949, 1951) ale băştinaşilor în Siberia, or­ganizate de "eli­beratori", transformarea tinerilor ba­sarabeni în car­ne de tun (martie 1944 - mai 1945), foametea arti­ficială declanşată de Kremlin (1946-1947), prigoa­na şi represaliile împotriva intelec­tua­lilor, gospo­darilor, preoţilor, -- toate, timp de un de­ceniu, au ge­nerat pierderi în morţi şi refu­giaţi de peste un mi­lion de oameni valoroşi, au golit Basa­rabia de eli­tele româneşti, creând condiţii deosebit de favo­ra­bile pentru apariţia man­curţi­lor, a cozilor de topor şi a mu­tanţilor cu stea în frunte.

Neno­ro­cirile orga­nizate de regimul co­mu­nist pe pământurile noastre, în urma cărora populaţia sub­ju­gată îşi pier­dea me­mo­ria, elitele şi îndru­mă­torii, erau prezentate ca elibe­rare, sacrificii şi beneficii în numele salvării moldovenilor de "sub ro­mâni".

Aceste cumplite nenorociri au intrat în propaganda zilnică, în manualele şcolare ca nemaipomenite acte de eroism, progres şi umanism ale „fratelui mai mare”, devenind o dominantă a mentalităţilor colective din Basarabia sovietică.

Necunoaşterea şi falsi­ficarea istoriei naţio­nale, îm­preună cu agitaţia năucitoare, culti­va­rea ro­mânofobiei, spălarea cre­ierilor şi îndobi­to­cirea mul­ţimilor speriate devin o normă obligatorie.

În scurt timp, Moscova constru­ieşte în Basarabia ocupată incubatoarele ei şi, din materia primă lo­ca­lă, rămasă după deportări, foamete şi asasinate, din scursura cominternist-antiromânească, din lin­guşitori, inculţi, trădători, bandiţi, trântori, anal­fa­beţi  începe să modeleze şi să producă "oameni noi" -- moldovenii sovietici, de tipul Ivan Bodiul, Piotr Lucinschi sau Igor Dodon.

Din asemenea specimene, în iulie 1949, la co­manda şi sub bagheta Rusiei staliniste, bodiu­liştii, lucinschiştii şi do­do­niştii locali întocmeau listele gospodarilor şi, îm­pre­ună cu stăpânii lor, participau la cea mai monstruoasă crimă împotriva populaţiei paşnice.

Aceste simple şi dure adevă­ruri se cer a fi înţelese de toţi cei care astăzi locu­iesc pe teritoriul R. Moldova, da­că vor să se vin­dece de şovinism, ură, româno­fo­bie şi să se inte­greze într-o lume liberă şi civilizată.

Bat clopotele din depărtarea veacului nedrept şi sângeros. Crucile putrezite s-au prăbuşit peste mor­mintele părăsite din Siberiile de gheaţă. Iarba uitării a acoperit gropile comune şi urmele lagă­relor de exterminare.

Umilinţele şi suferinţele bu­nicilor, părinţilor şi fraţilor noştri au fost luate cu ei în ţă­râna din cimitire. Poate sin­gura lor împă­care, du­pă ce s-au văzut călcaţi în picioare de stră­ini şi de moldovenii sovietici, a fost că au murit acasă, nu în Siberia sau Kazahstan.

Ei, gospodarii şi intelec­tua­lii, fruntea şi elita Ba­sarabiei româ­neşti, stig­ma­tizaţi ca duşmani ai po­porului, ca ban­diţi şi criminali, arătaţi cu de­getul de orice lichea sau pa­­razit, nu au mai cu­nos­cut până la sfârşitul zile­lor nici scuzele statului sovietic, care le-a distrus via­ţa, nici căldura baş­tinei şi a băştinaşilor după reîntoarcere, nici reabili­tarea umană şi nici des­păgubirile reale.

Nesimţi­rea autorităţilor şi rău­ta­tea oamenilor le-au trans­format viaţa într-o depor­tare neîntreruptă. Suferin­ţa lor, se pare, nu a încetat nici după moarte.

Şuierul trenurilor sinistre se mai aude prin cimitirele ba­sarabene şi bucovinene. Şi se va auzi atâ­ta timp cât societatea moldovenească nu-şi va cinsti elitele, decimate de regimul de ocu­paţie, nu va obliga Moscova să-şi recunoască crimele mons­tru­oase şi să ofere despăgubirile, care, chiar dacă ar fi de miliarde de dolari, nu ar aco­peri decât o picătură din suferinţele nedreptă­ţiţilor şi din pier­derile uria­şe, incomensurabile, ale Basarabiei.

Poate că şi statul român, după şapte decenii de tăcere de la genocidul organizat de sovietici împotriva cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina de Nord, îndrăzneşte să audă şuierul trenurilor sinistre şi, prin decret prezidenţial, încearcă să reabiliteze moral românimea smulsă cu forţa armelor de la baştină şi aruncată în Siberiile de gheaţă.  

În Basarabia se aud cum se coc şi se leagănă lanurile de grâu. Ele, atinse de o pulbere aurie, parcă ar îngâna un vechi cântec de dor şi ar chema gospodarii mânaţi acum peste şapte decenii, spre locuri străine, îndepărtate.

Dintre dealuri şi timpuri uitate, se aud dangăte de clopot. Iertaţi-ne dacă, de dincolo de morminte, din înal­­­turi, ne auziţi rugămintea. Pace Vouă, suflete chinuite şi nedreptăţite...