Doar 23 de națiuni au avut, de-a lungul timpului, forța să organizeze o Olimpiadă. Găzduirea unui astfel de eveniment global a devenit o probă supremă de putere economică și politică.
Cele mai multe olimpiade au fost organizate de către cea mai mare economie a lumii, Statele Unite (4 olimpiade de iarnă și 5 de vară – incluzând-o pe cea anunțată pentru 2028). Franța are 6 competiții (3 de iarnă și 3 de vară – inclusiv pe cea anunțată în 2024), Italia și Japonia câte 4, Australia, Canada, Marea Britanie și Germania câte 3, China, Coreea de Sud, Rusia, Grecia, Norvegia, Austria și Elveția câte 2 (ultimele trei țări au organizat doar olimpiade de iarnă), iar Brazilia, Spania, Mexic, Finlanda, Olanda, Belgia, Suedia și Iugoslavia câte 1.
Dacă ne uităm cu atenție la harta Olimpiadelor vom vedea și harta concentrării economiei mondiale:
Pentru o mare putere nu există niciun proiect mai important decât organizarea Jocurilor Olimpice.
Proiectarea forței și semnificației globale este maximă cu ocazia unui astfel de eveniment. Nimic nu întrece, așadar, importanța unei Olimpiade pentru un guvern al unei națiuni mari.
Olimpiada este un bun prilej de a demonstra forța unei economii, dar și poziția politică globală a unui stat. Olimpiadele au devenit, în ultimele decenii, punctul culminant al dezvoltării așa-numitei „soft power” a unei națiuni.
După Olimpiada din 2004 de la Atena, care a contribuit puternic la prăbușirea finanțelor publice elene, ultimele ediții ale olimpiadelor nu au mai putut fi organizate decât de către state din grupul primelor 10 economii ale lumii.
Dintr-un motiv foarte simplu: Olimpiadele moderne costă enorm, deci numai cei bogați și le mai permit.
Costul mediu al unui astfel de eveniment (în ultimii 20 de ani) ajunge la 12 miliarde de dolari, iar în ultimii 60 de ani toate olimpiadele au avut bugetul depășit (cu peste 70% în medie).
Atenție! În cele 12 miliarde de dolari nu sunt incluse costurile pentru realizarea infrastructurii de transport sau hoteliere construite/modernizate pentru aceste evenimente. Iar aceste din urmă costuri depășesc de câteva ori suma de 12 miliarde de dolari, pentru că statele construiesc aeroporturi, căi ferate, metrouri sau autostrăzi special pentru a impresiona planeta.
Organizarea unei olimpiade a devenit un fel de „sport extrem” pentru economiile fragile: după ce Grecia și-a nenorocit finanțele publice pentru evenimentul organizat în 2004, nici Brazilia nu a performat mai bine: Olimpiada din 2016 a fost o eroare istorică, care a adus Braziliei o criză economică cum nu a mai avut din 1930 încoace. Și pentru că istoria se repetă, lecțiile sale fiind ignorate, să spunem că inițial, atunci când se anunță atribuirea unui astfel de eveniment, orașul- gazdă are o creștere susținută a economiei și veniturilor, dar în următorii 11 ani creșterea inițială se transformă într-un coșmar financiar.
Statisticile indică faptul că, în primii trei ani de după organizarea olimpiadei, națiunile gazdă pierd o jumătate de procent din creșterea economică, după ce au mai pierdut încă jumătate de procent în cei trei ani de dinainte, când încep marile cheltuieli pentru infrastructură:
În perioada 1960-2021 costul mediu al unei olimpiade de vară a fost de 6 miliarde de dolari, iar a unei de iarnă de 3,1 miliarde de dolari. Cea mai scumpă olimpiadă a tuturor timpurilor a fost cea de iarnă de la Soci (2014)- aproape 22 de miliarde de dolari, iar cea mai scumpă olimpiadă de vară a fost cea de la Tokyo (2021), de 15,4 miliarde de dolari.
Decizia Rusiei de a organiza Olimpiada de la Soci (un loc lipsit de infrastructură modernă de transport și infrastructură) i-a adus niște costuri ridicol de mari, care au „stricat” media costurilor tuturor celorlalte olimpiade:
Așadar, Olimpiada de iarnă de la Soci a fost cea mai scumpă din istorie (22 de miliarde de dolari). Urmează cea de vară din 2021 de la Tokyo (15,4 miliarde de dolari), cea de vară de la Londra (15 miliarde de dolari).
A patra cea mai scumpă olimpiadă din istorie este una tot de vară, Barcelona 1992, cu un cost de aproape 10 miliarde de dolari, iar a cincea este Olimpiada de la Beijing din 2008, care a costat aproape 7 miliarde de dolari (sursa: AICI).
Dacă luăm în calcul și noile infrastructuri construite pentru aceste evenimente, cea mai scumpă olimpiadă din istorie (Soci, 2014) ajunge la peste 51 de miliarde de dolari, iar pe locul următor vine Beijingul din 2008, cu 40 de miliarde de dolari (sursa: AICI).
Și, totuși, statele precum China și Rusia, mai puțin pregătite pentru astfel de evenimente, au cheltuit sume enorme pentru a le organiza și pentru a impresiona omenirea. Dar din rațiuni diferite: rușii pentru a impresiona lumea, iar chinezii pentru a rămâne cu infrastructură modernă la un cost mai mic.
De data aceasta, Beijingul devine primul oraș de pe glob care organizează ambele tipuri de olimpiadă. Și primul oraș în care va avea loc o olimpiadă de iarnă, deși nu are pic de zăpadă.
Costul oficial al evenimentului din 2022 este estimat la mai puțin de 4 miliarde de dolari (3,9), dar analiștii bănuiesc că s-ar putea ajunge la peste 38 de miliarde de dolari. De unde vine această diferență enormă? În principal din faptul că analiștii occidentali consideră că tot ceea ce vine din China trebuie privit cu suspiciune și înmulțit cu 10. Glumesc, desigur.
Ceea ce se știe cu sigurantă este că un cartier din nordul Beijingului, Yanqing, a fost transformat într-un complex cu o arenă olimpică de schi și un sat olimpic, care va găzdui 1.500 de sportivi. Facilitățile sportive au costat 443 de milioane de dolari, iar Guvernul a strâns „donații” de la diferite companii locale în valoare de 514 milioane de dolari pentru a dezvolta infrastructura din Yanqing.
Nu se știe cu precizie cât costă satul olimpic din Yanqing, în schimb, în centrul capitalei chineze, s-a construit un al doilea sat olimpic (pentru alți 2.300 de sportivi), al cărui cost oficial estimat inițial este de 3,16 miliarde de dolari.
Vorbind de infrastructură, guvernul chinez a cheltuit alţi 5,18 miliarde de dolari pentru 50 de construcții în Zhangjiakou, un „orășel” de doar 1,5 milioane de locuitori, cunoscut sub numele de „poarta de intrare în Beijing”.
La Zhangjiakou s-au construit un al treilea sat olimpic (pentru 2.600 de persoane), un centru național de biatlon, un centru național de sărituri cu schiurile, centrul național al Olimpiadei și parcul de iarnă Genting (sursa: AICI). Alţi 15 miliarde de dolari au fost pompaţi în construcția de autostrăzi, care să lege de țară facilitățile olimpice (sursa: AICI ). Plus 206 milioane de dolari pentru un aeroport nou-nouț la Zhangjiakou (sursa: AICI).
9,2 miliarde de dolari a costat trenul de mare viteză (cu conducere automată, fără mecanic la bord), care va lega Beijingul de Zhangjiakou (sursa: AICI) în doar 50 de minute, de mai bine de trei ori mai rapid decât înainte (3 ore), iar alte 774 de milioane de dolari a înghițit linia specială de metrou destinată Jocurilor Olimpice (sursa: AICI).
Iată cam care ar fi tabloul costurilor integrale ale Olimpiadei din 2022: costul investițiilor sportive plus investițiile în infrastructură:
Dacă pentru Grecia sau Brazilia sau Rusia cheltuielile făcute pentru olimpiadele găzduite au fost mult prea mari și împovărătoare, pentru China acestea sunt doar impresionante.
Pentru că ele nu sunt făcute într-un oraș precum Atena, de 3 milioane de locuitori, blazați și în general nedeprinși cu sportul, ci în ditamai Beijingul, cu o populație de peste 21 de milioane de locuitori (mai mult decât dublul populației întregii Grecii), dinamici și din ce în ce mai dispuși să facă sport.
Iar, spre deosebire de Rio, Beijingul este în mijlocul unei regiuni care are a treia cea mai mare dinamică economică din lume! Cât despre o comparație cu Soci, nici nu cred că ar trebui s-o mai pornesc.
Așa că uriașele costuri pentru organizarea olimpiadei, care au îngropat în datorii Grecia, Rusia, Spania sau Brazilia, pentru China ele vor fi doar un nou „salt înainte”.
De acum 14 ani, când China organiza prima sa olimpiadă, PIB-ul nominal a crescut de cinci ori:
În anul 2008, economia chineză reprezenta doar două treimi din economia americană, în 2017 China a depășit America, iar astăzi economia chineză este cu 16% mai mare decât cea americană.
O astfel de creștere nu avea cum să nu aducă cu sine și dorința de prestigiu internațional. Forța unei mari economii rezidă și în capacitatea de a fi proiectată spre lume.
Deci da, China va cheltui alţi 40 de miliarde de dolari pentru cea de-a doua olimpiadă găzduită, dar va rămâne cu o capitală cu cea mai modernă infrastructură din lume. Pe de altă parte, China chiar își permite să cheltuie acei zeci de miliarde de dolari, pentru că îi are. Spre deosebire de Grecia, Spania, Rusia sau Brazilia.
Organizarea unei asemena manifestări de importanță planetară va mai aduce un beneficiu: consolidarea imaginii președintelui Xi Jinping drept liderul unei Chine devenită putere economică globală. Prezența lui Vladimir Putin la deschiderea olimpiadei, cu tot cu surdina pusă asupra subiectului Ucraina, laolaltă cu formalizarea unei politici de polarizare cu Occidentul, întăresc ideea de intrare în competiție cu America pentru afacerile globale.
Deja politica Washingtonului de îngrădire a expansiunii economice chineze a făcut din țara lui Xi un rival mondial pentru America. Deja Xi Jinping este al treilea cel mai longeviv președinte al Chinei, după Jiang Zemin și Hu Jintao și al treilea cel mai longeviv lider real al Chinei, după Mao Zedong și Deng Xioaping.
Și lui Xi i s-a permis președinția pe viață, deci are toate șansele să devină al doilea cel mai important om din istoria postbelică a țării, după Mao.
Dar, mai mult decât atât, Xi este cel care i-a adus Chinei rolul de cea mai mare economie a lumii și un proiect de creștere pe 50 de ani, noul drum al mătăsii, Inițiativa „Belt and Road” (一带一路), lansată chiar în 2013.
Plus un proiect național decisiv, căci Xi și-a câștigat dreptul de a rămâne președinte pe viață promițându-le chinezilor unirea cu Taiwan.