Unul din cinci inculpați DNA este acuzat de furtul din banii UE, în perioada 2007 – 2023, scrie Ștefan Liiceanu într-un atlas al corupției pe care politicienii se vor strădui să-l ignore și, dacă nu vor putea până la capăt, vor vorbi despre corupție ca o tară culturală a românilor.
Cu toate că România depinde esențial și de banii europeni, și de deciziile care se iau în Parlamentul European, campania pentru alegerile europene a fost mai degrabă ținută sub capac.
Și nu pentru că banii UE nu sunt o miză, ci pentru că în general așteptarea puterii politice din România a fost ca Uniunea Europeană să ne tragă în sus, chiar și când beneficiile politicienilor intrau în contradicție directă cu apartenența la instituțiile europene și aici infamul caz Dragnea rămâne exemplul cel mai clar.
Altfel spus, UE să asigure fonduri pentru spitale, școli, programe non-discriminare, combaterea sărăciei, apărarea statului de drept și așa mai departe, chiar și atunci sau mai ales acolo unde banii pot intra și în circuitul de recompense politice.
Acestea din urmă pot fi directe, așa cum observă Ștefan Liiceanu (Un atlas al corupției. România 20 de ani de hoție. Studiu de caz, Editura Humanitas 2024), sau pot fi non-pecuniare, nimeni nu-și bagă bani în buzunar direct, dar își asigură un sistem de privilegii.
De fapt, marea ironie a corupției din România și de aiurea e că, atunci când devine sistemică, ea obligă.
Cazul pus în discuție de Ștefan Liiceanu este cel al celebrei Comisii Knapp. Pe scurt: suntem în New York-ul anilor 1970, corupția din poliție e de amploare și atunci este creată această Comisie Knapp, care să descurce ițele unei corupții generalizate.
Sistemul își baza practic funcționalitatea pe corupție: ofițerii de poliție luau mită de la toți infractorii, pentru a-i lăsa nestingheriţi apoi. Michael Amstrong, care descrie această naturalizare a corupției, amintește că existau și câțiva polițiști care nu luau mită, dar care, pentru a nu fi împinși în afara sistemului, pretindeau că sunt și ei corupți.
În cele din urmă, rețeaua generalizată este dată în vileag de agentul Frank Serpico. Mentorului lui îi datorăm însă o clasificare rămasă celebră: erbivorele și carnivorele. Erbivorele erau cam 80% dintre polițiști - ei lua mite cotidiene, care nu îi îmbogățeau și care nu contau decisiv pentru ridicarea stilului de viață. 100 de dolari, cât să întoarcă privirea de la infracțiuni. Carnivorele, însă, cam 10% dintre polițiștii, erau marii corupți, sumele aici erau mari.
Rămâne un procent de 10% de polițiști care nu participau la corupție, porecliți de Comisia Knapp păsări: zburau pe cer, dar nu aveau ce mânca, fie erau cinstiți, fie nu aveau ocazia de a fi corupți.
Problema devine una de funcționalitate a sistemului: cum poți face să intri în sistem și să crești procentul păsărilor?
Marii corupți vor rămâne în general pe loc, miza e ca ei să nu dicteze regulile de funcționare ale întregului sistem, în așa fel încât nu erbivorele, corupții disciplinați, să dea majoritatea absolută.
Păstrând proporțiile, cam asta pare a fi una dintre marile probleme ale României: cât de posibil e ca sistemul politic și instituțional să fie mai degrabă populat cu oameni care, fie pentru că nu au organ pentru corupție, fie pentru că nu au curaj sau, mai probabil, pentru că sistemul îi descurajează, nu participă la corupție?
Pentru că dacă citești datele și argumentele pe care Atlasul corupției le aduce, corupția "la români" e de acest tip: cu cât mai multe erbivore, cu atât mai bine pentru cei 10% care sunt cu adevărat marii beneficiari.
Corupția a fost unul dintre lianţii regimului Ceaușescu, explică istoricul Cosmin Popa, într-un interviu acordat Spotmedia.ro. Așadar, un mod de funcționare a sistemului, căruia îi suntem tributari și la 34 de ani după.
"Corupție practicată la toate nivelurile, strâns îngemănată cu traficul de prestigiu și bunuri, de natură să țină un sistem pentru care pierderea de legitimitate și de atracție a ideologiei oficiale îl făcea aproape imposibil. În condițiile în care, poate cu excepția lui Ceaușescu, nimeni nu mai credea în comunism, în viitorul luminos al omenirii, știm foarte bine că ceaușismul a fost în bună măsură o dictatură birocratică.
Corupția devenea cu atât mai importantă cu cât făcea ca acele bunuri administrate prin intermediul mecanismelor de partid să capete o valoare din ce în ce mai mare, pe fondul penuriei generalizate.
Aproape că nu mai reușim să facem deosebirea dintre loialitatea politică față de cuplul Ceaușescu și teama de a nu pierde accesul la privilegii. Nici nu are foarte mare importanță, din moment ce ambele căi au dus la producerea de crime care au concurat la menținerea acestui regim.
Din cointeresare, din credință sau din teamă, este mai puțin important, cert este că au făcut-o. Și au ținut în viață acest regim.
Pe de altă parte, această viziune au extins-o asupra întregii societăți. Transferarea unei părți din funcțiile coercitive dinspre stat spre societate, cu acea reformă limitată a Codului Penal și a celui de Procedură Penală din '76, care a dus la instituirea comisiilor care se ocupau cu pedepsele la locul de muncă, decriminalizarea unor infracțiuni, a dus la răspândirea, asemeni unei septicemii care invadează un organism, a comportamentului infracțional și imoral în societate, sub atenta supraveghere a PCR și a întregului aparat de represiune. Deja în anii '80, Miliția își pierde mult din funcțiile polițienești, alăturându-se efortului represiv al Securității și, în bună măsură, al Armatei.
Infracționalitatea, corupția au devenit modalități de optimizare a absurdului funcționării mașinii de stat.
Efectele ceaușismului asupra moralei publice din România sunt devastatoare, asemănătoare cu cele generate de perioada fanariotă.
Sigur că lucrurile nu au fost niciodată perfecte, la fel ca în orice altă țară. Sunt însă perioade cu efecte devastatoare în planul moralității publice.
Gândiți-vă la seria de argumente, aparent logice, ale celor care îl regretă astăzi pe Ceaușescu, apartament, serviciu, celebrul “descurcat”, la magazin, la școală, la spital. Practic, este vorba despre corupția generalizată, care nu doar că a pătruns în toate sferele, dar în fiecare fibră a indivizilor care au trăit suficient de mult în acea perioadă.
Impostura la noi nu este mai multă ca în alte părți, dar este mai viguroasă. Nu există o reacție colectivă puternică împotriva ei, ea se simte confortabil cu sine și se simte îndreptățită să răzbată".
Miza este în această ultimă parte - nu există reacție colectivă puternică împotriva imposturii, care e în directă legătură cu corupția.
Mă-ntorc la cartea document a lui Ștefan Liiceanu și la experimentul portofelelor transparente: 17.303 portofele transparente, toate având chei și doar unele bani în ele. Testul e să observi câți dintre cei care le primesc - polițiști, funcționari de la oficii poștale - ca fiind găsite, le expediază proprietarului (erau adresele).
Rezultatul surprinzător a fost că majoritatea portofelelor returnate au fost dintre cele cu bani în ele.
De ce? Pentru că oamenilor nu le place să aibă o imagine proastă, nici o auto-percepție negativă: dacă nu le returnau, s-ar fi putut crede despre ei că sunt hoți.
Acest exemplu este o demonstrație a cunoscutei teorii a corupției ca echilibru, formulate de Ray Fisman și Miriam A. Golden, despre care am tot scris: conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială.
Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face. Dacă, din contra, așteptările sociale îi arată că numărul celor care nu au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt. În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Un exemplu care se referă și la România.
Cineva din Chile – o țară cu venituri medii, dar cu nivel de corupție mic – care încearcă să mituiască un medic, pentru a obține mai multă atenție de la el sau un tratament mai bun, se expune pe sine oprobriului public, ridiculizării și poate chiar unei pedepse de câteva luni de închisoare. Cineva din România care nu dă mită atunci când merge la medic riscă să rămână fără îngrijire medicală. Acolo unde corupția e ceva comun, indivizii nu văd altă opțiune decât aceea de a participa la corupție. Invers, acolo unde corupția nu e ceva obișnuit, indivizii care oferă mită sunt expuși.
Ray Fisman, Miriam A. Golden – Corruption, Oxford University Press
Concluzia nu e una chiar încurajatoare: pentru ca oamenii să credă că imaginea bună e cea în care ei nu iau parte la corupție, să nu fie erbivore, este nevoie de o voință politică al cărui interes este ca sistemul să descurajeze darea și luarea de mită, pentru că altfel nu se poate sau e mult prea greu și de tipul unei experiențe solitare.